Kemono-Bestiile(SasuSaku FanFic)

Capitolul 14

Molcom și senin

Dar cine știe să mai prindă funia gândului etern? Și ce faci atunci când te confunzi în inima unei iniște necunoscute? Intenția mea a fost să stau... Apoi, printr-o ivire ca prin minune, m-a găsit acest domn, un hangiu chiabur care, bine voitor, m-a cules de pe drumuri. Localul său se află aproape de satul nerozilor, iar bucuria mea fu și mai mare când văzui dita-mai cabana luminată și atât de liniștită.

Curtea era mare, brobodită de grădini și cărări pietruite, unde erau așezate terasele cu mese și bănci de lemn dur, stejăratic. Se afla și un țarc larg, acompaniat de un hambar. Aceea era herghelia pe care mi-a arătat-o și unde se aflau cei mai scumpi cai și cele mai scumpe trăsuri.

Înlăuntrul cabanei totul era făcut din lemn negru, fiind luminat de șemineu și lumânări. Mesele erau din lemn și acoperite de o broderie albă, înflorată. Scările duceau spre camerele hanului, două zeci la număr. Hiroki Akinori, un domn înalt, zdravăn, ce-și purta cu mândrie iarmurca, îmi arătă toate încăperile, cerându-mi să-mi aleg una.

-Domnule, este prea mult! spun dezorientată.

Însă, acesta dădu din cap și, mângâindu-și barba albă ce se întinse până peste pântec, îmi spuse:

-Nu, domnișoară! Alegeți numa' ce vă place!

Teminând cu acestea, am șezut la masă alături de dânsul. Acesta chemase o femeie la fel de voinică, punând-o să-mi pregătească de ale gurii că, de altfel, aveam să stau acolo peste noapte.

Așteptând, eu și domnul am stat la o masă , unul în fața celuilalt. Acesta mă privea cu fața împăiată în zâmbete la care încercam să fac față. Chipul său împărtășea căldură nemernică ce mă rușină într-un totul. Mă analiza și dorea să deschidă gura, însă și-o pecetlui, mâncându-și unghiile. Tremura din toate și se fâstâcea plin de entuziasm, de zici că era un copil.

Încercând să trec cu vederea peste neliniștea boierului, mi-am avântat privirea pe pereți. Peste aceștia erau depuse numeroase măști. Îmi adusesem, astfel, aminte de cucoana ce mă azvârlise din sat ca pe un câine. Acum, plină de trudă, încercam să văd prin lumina oarbă a șemineului mutrele schimonosite ale acestora. Toate erau sinistre, pocite chiar. Una se ivi și mai izbitor de mine. Era o mască în negru și culori sângerii, asemănătoare cu cea a lui Akuma, aceea fiind însă doar în alb. "Pe aceste meleaguri, se pare, lumea are pasiuni sinistre", îmi spusesem gândindu-mă la celelalte ce le văzusem în casa doamnei Mokuyoubi. Acestea se scălămbăiau, însă, și mai tulburător.

Hangiul, fustrat de starea mea inerentă, încerca să mă readucă în fire. Puteam auzi vag vocea sa, inutil de alertă, ce mă striga surd. Și priveam în gol ochii lustruiți ai bărbatului din mine cum căutau în van mirosul acelui om ce-mi cuprindea mereu starea, indiferent de moment. Parcă simt cum mâinile sale reci, albe, parcă de marmură, se lipeau fulgerător de umerii mei atât de goi și mă făceau să tresar parcă din vis, ca doar apoi să uit motivul ființei mele. Și, uite așa, uitam, pur și simplu. Lăsam neștiința să mă ghideze în lumea ochilor săi negrii. Intram treptat într-o negură primejdioasă, flămândă, devoratoare de suflete. Însă, cel mai bine îmi pot aminti cum era să-ți pierzi suflul, să fi mâncat, să rămâi fără conștiința de sine, să nu știi unde te afli sau de ce, cum și când te-ai pierdut. Și-ți simți trupul gol, parcă pe o pajiște încrețită-n dealuri, în jurul tău noaptea cu ale sale stele unde domenște enigmatica lună vie. Și evlavios asculți șoapte ce-ți descântă tainica plăcere, o sete trupească atât de dulce. Și cu sfințenie îți asculți păcatul, cu rușine te retragi și te încrunți cu neliniște. Vei deveni atât de zvăpăiat, atât de atras, de vei trăi din insolența acestui neastâmpăr pur sexual.

Dar cum poți trăi, pur și simplu, dintr-o poftă? Cum poți să te desprinzi de țârmul unor mâini și ochi, atât de covârșitori? Și unde să te duci? Ce să faci, când tu trăiești din simpla dorință nestăvilită, dintr-o lăcomie atât de profundă? Cum să uiți acea privire năucitoare? Cum să lași în urmă chipul ăla așa frumos, așa armonios? Și cum, Doamne, să lași în urmă suite clare de cuvinte simple, strigătoare? Cum să lași? De ce să lași? Cum poți trece peste furtuna ce se avântă asupra ta? Și, atunci, când valul te înghite, de te prefaci în sirena acestor mări lacrimogene, înalte și răcoroase ape? Ce te faci? Și prădezi după marinari, oameni morți, pe al căror piepturi tu nu pui nici măcar preț?

-Domnișoară... Ăm, e gata mâncarea. Vă rog, mâncați!

Iar marea se ascunse adânc într-o mistică încăpere, doar în închipuirile mele. Și privesc fără interes mâncarea. Mă ridic de la masă, scuzându-mă. Sec le zic că-s obosită, și mă ascund în cameră.

Patul era gol, cearceaful atât de rece, iar fereastra deschisă. Lăsasem vântul să cuprindă camera. Pe o noptieră stăteau înșirate file, eu doar scriam...

"Ca roua de pe firul ierbii crude,

Ca lacrima vlăstarelor de vie,

Asemeni pacea nopții de aude,

Cum picură pe suflet, în chilie."

Am dojenit la versuri simple, fără de folos însă. Am privit noaptea atât de tăcută...

-Stele... stele... stele... și iubirea, jar din ele.

Jurnalul zace într-o parte și dă să cadă. O cuprind în mâna dreaptă, jurându-mi solemn că n-am să plâng. Și, culegându-mi ultimele gânduri, am poposit la fereastră, sub lumina lunii, unde mâna lega cuvinte, unde am lăsat, pentru ultima dată, lacrimi să curgă:

"Zboară mierla din arin

Către zări, departe.

Pe un ram a stat puțin,

Obosită foarte.

Zile trec, altele vin,

Crezi că fugi de moarte.

Dar cu ea trăiești, din plin,

Orice clipă-n parte.

Hai, hanghiță, la festin,

Nu te da deoparte!

Mâna care-mi pune vin

Și noroc să-mi poarte!

Și așa petrec senin

Până se desparte

Sufletul, de trup străin,

Cum e scris în Carte.

Sufletul stă pe un crin,

Cu nimic aparte,

Ca și mierla din arin,

Zboară mai departe."