Kemono-Bestiile(SasuSaku FanFic)

Capitolul 4

Am fost mereu aici, lângă tine!

Seara își luase rolul în primire. Eu stăteam întinsă în patul acestui salon, încercând să adorm, însă, totul era în zadar. Nu puteam să închid nici măcar un ochi, deși, mi-era atât de somn. Priveam fără vlagă luna care-și arunca piezișă razele, ca o turlă învechită, peste copaci. Mă gândeam la cele păcate întâmplate în pădure și la viața ce avea să vină pe urma acestora. În același timp mă simțeam rușinată. Aveam senzația că icoana ce se afla pe perete, deasupra capului meu, se încrunta.

Afară se rupeau norii în furtuna toamnei. Era atâta ger, că umbrele se alipeau mai bine de corpuri. Era atât de întuneric, că simțeam acele umbre cum se restrângeau în mine, și era atâta moarte, încât una din umbre de suflet mi s-a ținut. Neliniștea și-a făcut din nou avântul prin mine. Mi-era frică să mă gândesc la cele ce puteau să urmeze: să am un copil, probabil, cu un necunoscut. Aveam momente când mă gândeam la o posibilă întâmplare petrecută în acea seară ce mă ducea cu gândul la Sasuke. Mă întrebam adesea în sinea mea dacă nu, cumva, el era, de fapt, cel vinovat, dacă este posibil să fie el tatăl acestei minunății. Atâtea idei îmi veneau în cap, dar doar una singură putea fi idealul. Mii de rugăciuni se rosteau deodată. Mii de lacrimi se vărsau pe pomeții roșiți ai chipului meu. Mii de scâncete se împrăștiau până pe holul acestui sector. Eram devastată. Simțeam singurătatea într-un mod neobișnuit și nemaiîntâlnit până atunci. Eram obișnuită să stau singură, dar în acel moment lucrurile nu decurgeau în aceeași pantă. Simțeam nevoia de ajutor, nevoia de o mână caldă ce mi-ar putea alunga fiorii. Aveam nevoie de o vorbă care să-mi alunge grijile și, mai ales, aveam nevoie de ceea ce, de fapt, și bucățica mea avea nevoie. Însă aceste lucruri erau, ca întotdeauna, vise nefondate. Nu avea cum să pice acest noroc peste mine. Eram un om singur care avea să se descurce cu nenumărate probleme ce păreau a se adâncii odată cu anii ce treceau. Eram un ghinionist și un nimeni ce cutreiera acest pământ, prăpădindu-se în propriile fapte.

Încetul cu încetul încrederea de sine se stingea, și ,odată cu ea, mă stingeam eu. Deveneam tot mai nesigură pe dorințele mele și pe idealurile ce mi le stabilisem. Știam că nu o să am niciodată ceea ce-mi doresc, iar momentele de neputință erau tot mai multe. Aveam impresia că firul mi se tăiase. Deveneam tot mai nebună cu fiecare minut în parte. Începusem să-mi pun întrebări: "Oare ce va fi? Va fi băiat sau fată? Oare va semăna cu mine sau cu tatăl său?". Dintr-o dată, curiozitatea se plimba prin mintea mea. Știam că nu eram pregătită să fiu mamă, mai ales în acele momente. Nu aveam un tată care să-mi fie aproape și nu știam absolut nimic despre creșterea unui copil. "Cât de greu poate fii?", îmi spun, încercând să mă încurajez. Însă, totul era parcă degeaba. "Nu știu cum să procedez! Ce-i voi spune copilului când va fi mare? Oh, dar ce nume să-i pun?". Eram complet depășită de situație. Grijile veneau una după alta ca pe bandă rulantă. Disperată de situație, începeam să vorbesc singură prin încăpere:

-Ce mă fac? Nu știu cum să procedez!

Începusem să plâng. Nu eram în stare să fiu mamă. Nu eram pregătită spihic pentru a fi mamă. Știam că este o sarcină grea și mi-era frică de viitorul ce mă aștepta. "Poate acel avort?". Mă gândeam la acea parte ușoară, apoi zărindu-mi în minte cele spuse de doctorița Ayame: "Drumurile ușoare nu sunt întotdeauna cele mai bune...". Avea dreptate. Renunțarea la acest copil ar fi însemnat, de fapt, o crimă! S-a născut o viață în mine, inima nu-mi permitea să fac una ca asta. Știam că după ce va crește puțin, totuși, va fi mai ușor. Greul va ține doar o perioadă de timp, până copilul va reuși să meargă pe propriile piciorușe.

-Sakura...

O voce bărbătească răsuna prin cameră. Am simțit dintr-o dată un ghimpe ce se înfipse fix în creștetul capului. Simțeam cum răcoarea se plimba pe spatele meu. Ochii se înecau tot mai adânc în lacrimi. Inima pulsa cu putere. Puteam să-mi aud pulsul țâuind prin timpane. Mă panicasem și nu știam ce-i de făcut. Nu știam cum să-l privesc în ochi. Frica mă încetinea tot mai mult. Stăteam încă întinsă cu fața în sus, privind cu neliniște tavanul care, parcă, mă ignora în totalitate. "Nu se poate...", îmi spuneam în sinea mea. Am cugetat să mă uit spre fereastră, locul de unde s-a auzit numele meu. Sperietura fu, însă, și mai mare. Draperiile se jucau în vântul ce invada camera prin fereastra ce, tocmai, fusese deschisă.