60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 60

Ora 04:00

Parchez mașina în fața casei lui Florin și-i arunc cheile ca s-o bage în garaj. Mă întreabă de ce m-am întors, dar tot ce-i spun că nimeni nu trebuie să știe și după plec. Nu vreau să știu ce va gândi tata dacă mă vede, deci sper să nu se trezească. Ajung în câteva minute acasă la mine, sar gardul apoi merg în spate, iau scara de pod din tufișuri, o fixez la balconul meu și urc pe ea. Ajung pe balcon, verific dacă este vreo urmă de el, dar nimic. Ies încet din cameră și merg la cea de lângă, nu bat la ușă și intru direct. E aici. Stă pe marginea patului și se uită la ceva pe laptop. Pare că se enervează pe ceea ce vede și-și ridică privirea spre mine când realizează că mai e cineva în cameră. 

-Ce...

Nu-l las să vorbească că-l sărut. Inițial a vrut să mă respingă, dar apoi mi-a răspuns la sărut și l-a adâncit. Își plimbă mâinile pe spatele meu, iar atunci când îmi pun mâna pe fața sa îmi dau seama că lăcrimează. Își ia o mână de pe mine pentru a da laptopul la o parte și se lasă ușor pe spate, cu mine după el. Mă lipește de el și pot simți cum mă roagă prin sărut să nu fie vreo farsă proastă. Mă imping cu piciorul între ale sale și-mi strecor o mână sub tricoul său. Mi-o duc la tatuajul pe care-l are în partea dreaptă a pieptului, iar memoria deja îmi dă imeginea perfectă. Încă nu știu ce înseamnă. Îi simt mâinile pe pielea spatelui meu și mă îndepărtez din sărut. Nu vreau să mergem mai departe, am vrut doar să mă conving că e pe bune. Ne privim în ochii și mă trage mai aproape de el, dar mă întorc pe dreapta ajungând lângă el, pe pat. 

-Mi-ai blocat numărul, spun încă cu respirația tăiată. 

-Știu, răspunde în șoaptă. 

-Nu e frumos să faci asta persoanei care te iubește, zic cu dezaprobare în voce. 

-Poftim? șoptește confuz. 

Îmi întorc capul spre el și-l sărut mult mai blând. E un sărut de confirmare a ceea ce am spus, unul care să-l liniștească. Ne îndepărtăm din sărut și-l sărut pe frunte apoi îl îmbrățișez strâns. 

-Te iubesc, spun și-l privesc în ochi. 

-Nu e nevoie să minți...

-Ce? Nathan, cu asta n-aș minți niciodată. Te iubesc! 

Stă pe gânduri câteva secunde apoi se ridică mai sus în pat și privește pe geam. Îl imit ajungând lângă el și-l lipesc de mine. Trage aer în piept și-și mută atenția pe mine. 

-E greșit, Iulian. 

Când îl aud, îmi vine să-l sărut și chiar fac asta. 

-Domnule Bannet, nu e greșit să iubești, îi replic ironic. 

Își dă ochii peste cap și se urcă pe mine. Mă sărută până mă lasă fără aer apoi își pune capul pe pieptul meu și rămânem în liniște. Îmi plimb privirea prin cameră și ajung la ecranul aprins al laptopului. 

-„Griff Cooper", citesc de pe ecran și-l simt cum se încordează. Cine e? întreb pe un ton curios. 

-Un trădător, spune printre dinți și închide laptopul. 

Așa îl crede el? Eu am verificat de multe ori și nu-l cred pe Griff un trădător. Un trădător nu servește o țară 20 de ani și după se gândește să-și bage ceva în tot. Trădător ești de la început, nu devi pe parcurs. 

-Acum ce? schimb subiectul, pentru că se vede că nu-i place să vorbească despre tatăl său. 

-Eu te iubesc, șoptește.