60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 54

Ora 07:30

Intru în bucătărie cu ochii în telefon și mai verific de câteva ori dacă compania de zboruri este sigură apoi cumpăr un bilet pentru un zbor de peste 6 zile. Sper să nu dureze atât de mult, dar vreau să mă asigur că nu fac o greșeală de proporții plecând în Londra. Nu pot spune că e visul meu de-o viață să merg la Oxford, ci o propunere care uneori pare de nerefuzat, dar aș avea motivele mele pentru care n-aș mai pleca. Nu m-ar deranja absolut deloc dacă aș rămâne și m-aș duce la facultatea de drept, e o ironie, dar chiar nu m-ar deranja. 

-Iulian, când ziceai că vei pleca? întreabă curios tata. 

-În 6 zile am zbor, răspund, iar Nathan pleacă trântind ușa după el. 

Mă uit la ceilalți, dar nici ei nu știu ce e cu el. Eric mă privește tăcut, știu că are impresia că sentimentele sunt reciproci și de asta a reacționat așa, dar eu n-am cum să cred asta. Nathan n-ar avea cum să simtă ceva pentru mine, e imposibil. Sărutul a fost doar pentru că... pentru că nu știu, dar a fost o greșeală. O greșeală pe care aș vrea s-o repet chiar acum. 

Ora 09:30

-Bună ziua, o salut pe femeia din fața mea și după urcăm la mine în mașină. 

-Câți ani ai? întreabă curioasă.

-19, presupun că dum...

-La pertu, te rog, îmi taie fraza rapid. 

-Presupun că ai peste 30, ea mă aprobă și după spune că are 34 de ani. 

-Ce spun doctorii? întreabă îngrijorată.

-Subnutrit... alte boli, nu sunt rudă, deci n-am aflat prea multe, răspund și ridic din umeri. 

-Doamne.... nici nu vreau să știu prin ce a trecut, spune încă în stare de șoc.

-Mai mult lipsa de mâncare, apă și igienă l-au afectat. N-aveam habar că există acea cameră, de vreo 17 locuiesc acolo, dar n-am auzit niciodată sunete, spun pentru a fi clar că nu eu sunt răpitorul.

-Cu cine locuiești? întreabă curioasă.

-În prezent nu locuiesc acolo, vin doar în vacanțe, dar stă tata cu soția lui și fratele meu vitreg, o clarific. 

Pe drumul spre spital m-a mai întrebat cum am ajuns să-l găsesc, ce-am făcut și-a fost complet dezamăgită când a auzit că polițiștii erau mai speriați decât noi, cei care locuiam cu el în casă fără să știm. Am întrebat-o de ce nu l-au căutat mai mult, nici nu găsisem informații despre cazul lui, n-a fost luat în serios. Ea mi-a răspuns că l-au căutat vreo 5 ani, dar poliția a spus că sigur e mort și așa l-au declarat, acum regretă că n-a insistat mai mult. Regretă că nu l-a căutat chiar ea, dar eu sunt de părere că în partea opusă de țară n-ar fi venit nimeni să-l caute. 

Ajungem la spital și întreabă de Savani McGreg, răspunde că este Elena McGreg atunci când e întrebată cine e și i se spune unde e. O aștept afară pentru a-i lăsa puțin singur, dar am putut observa cum el aproape plângea când a văzut-o și după cum a îmbrățișat-o strâns. În câteva minute iese înapoi și mă întreabă dacă-i pot ajuta cu comunicarea că ea nu știe codul Morse. Intrăm din nou în salon, sting becurile și-i dau lanterna. 

-De ce nu poate vorbi? întreabă în șoaptă.

-Poate, doar că slab și e recomandat să fie treptată trecerea. N-a mai vorbit de ani, are nevoie de timp, zic cu privirea pe el. 

Începe să-l întrebe dacă vrea să-i aducă ceva, răspunde că e bine. Continuăm tot așa până intră un doctor în salon. Întreabă ce căutăm aici, iar Elena spune că e sora lui și ne lasă să rămânem când realizează că pot înțelege codul Morse. Cine ar fi crezut că e atât de folositor?