60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 39

Merg la casa principală și descui ușa. Fac câteva poze și le trimit lui Florin. El le trimite mai departe și mă anunță că vin și ei în cel mai scurt timp posibil. 

Nu mai sunt pereți care urmează să cadă pe tine. Este exact așa cum îmi imaginasem că ar arăta ferma asta renovată. 

-Hei, ce sunt cu toate astea? întreabă curios Edy. 

Merg la ei și simt un nod în gât atunci când văd la ce se uită. Edy vrea să atingă o oglindă, dar i-o prind la timp.

-Colecția de vehicule a fratelui tatei, zic cu privirea pe mașina de lângă noi. 

-Are un frate? întreabă confuz Denis. 

-A murit când avea vreo 18 ani, răspund și ridic din umeri. 

Toate par ca scoase din țiplă. Au schimbat piesele uzate, le-au curățat de rugină și au un strat uniform și nou de vopsea. Sunt mai multe mașini decât îmi aminteam. Unele sunt și de acum câteva zeci de ani, iar altele sunt destul de noi. Sunt așezate în ordinea anilor de fabricație. La fel și motocicletele. 

-Pot întreba de ce n-ai zis nimic despre el până acum? întreabă curioasă Lola. 

-Era considera rebel pentru că își punea viața în pericol cu fiecare ocazie. stau puțin pe gânduri și reformulez: A fost considerat inconștient pentru că îmi punea mie viața în pericol. 

Toți se uită confuzi la mine și cred că ar trebui să clarific puțin care e situația. 

-Când el a murit aveam vreo 5 ani și în ziua aceea toți i-au mulțumit că nu m-a luat cu el la o tură pe autostradă, explic cu privirea în altă dată pentru că îmi amintesc prea bine ce-am simțit atunci. 

Voiam atât de mult să merg cu el în acea zi, părinții mei se certau, iar familiile se jigneau ca în fiecare altă duminică. Era o rutină să le aud reproșurile și le știam pe de rost vorbele. Tatăl mamei nu m-a considerat niciodată nepotul lui, iar părinții tatei au zis din prima că el nu mai e fiul lor. Voiam doar să scap de ei și să merg cu unchiul meu. El mi-a zis că se întoarce rapid, că se duce doar puțin și vine în câteva ore, că va veni și mă va lua cu el, dar n-a mai venit. A fost singura dată când a refuzat să mă ia cu el, a refuzat atât de ferm că aproape țipa la mine să nu mai insist. Nu voia să mă ia încât am impresia că știa ce se va întâmpla. A fost aruncat de pe autostradă de către o mașină pe care polițiștii n-au găsit-o niciodată. Cred că de atunci am început să urăsc gaborii. 

-Ce voia să facă cu viața lui? întreabă curios Denis. 

-Să fie neurochirurg, voia să lucreze cu tata, zic pierdut.

-Cum a...

-L-a aruncat o mașină de pe autostradă, vorbesc cu vocea ștearsă și plec rapid de lângă ei. 

El aș vrea să fie viu, nu mama. Vreau să-l strâng în brațe și să-mi spună că ai mei nu se vor mai certa mult, că nu sunt urât de proprii bunicii. Aveam 5 ani, dar înțelegeam că nu trebuia să fiu în familia aia. Eric, unchiul meu, a fost cel care a reușit să mă înveselească atunci când toți se certau în jurul meu. Punea muzică la căști și ascultam împreună în timp ce ei își aruncau reproșuri. Îmi e dor de el. 

Ajung în pod și răsuflu ușurat atunci când văd că e la fel cum mi-l aminteam. Merg la una dintre cutiile pe care scrie „Eric" și scot ceva ce-mi pică la mână. Telefonul său. Îl luase cu el, dar n-a pățit nimic, de parcă voia să-l avem înapoi și l-ar fi pus într-un loc sigur. Încerc să-l deschid, dar nu are baterie. Îl iau acasă ca să-l încarc. N-am umblat niciodată în el, iar acum cred că e timpul.