Among The Fallen [H.S]

Capitolul 11

Chiar crede că am s-o îmbrățișez? Fac un pas înapoi. Pentru un moment arătă confuză, dar apoi înțelege de ce m-am retras.

" Îmi pare rău", zice încet, dar degeaba. Știe deja, că orice ar spune, nu o voi ierta. Eu nu iert persoanele care mă trădează.

"Să nu te apropii de mine. Niciodată," îi zic cu o voce joasă şi ies din sală.

Sunt încă în șoc. S-a mutat cu totul. Peste ocean. Cât mai departe de mine. Și de parcă nu ar fi de ajuns desigur, acum învățăm în aceeași școală.

Încep să merg spre vestiarele din sala de sport. Mă așez pe un scaun și îmi sprijin capul în mâini.

Am senzația că capul mi-e greu că o piatră. Mă uit la podea. Ce dracu s-a întâmplat? Încă nu pot realiza că am revăzut-o după atâția ani. Mă doare numai să mă gândesc la ea. Am crezut că rana s-a închis demult. Se pare că nu e așa, iar acum o simt mai vie ca niciodată. Și vocea ei..pentru mulți ani unul din sunetele mele preferate.

Încep să plâng. Doare prea tare. Îmi acopăr fața cu mâinele că să înăbuş sunetul.

"Te-am crezut mai puternică" aud o voce zicând.

Perfect, doar Harry mai lipsea.
"Ce vrei?" întreb încă cu mâinele pe față. Nu vreau să mă vădă plângând.

" Am auzit ce ați vorbit. Cine-i ea?"

"Prietena mea cea mai bună. A plecat când aveam nevoie de ea, și nu s-a mai întors"

"Oamenii vin și pleacă..obișnuiește-te. Sunt sigură că și ceilalți prieteni ai tăi vor pleca", zice plictisit. Mă uit mirată la el.

"Harry, stai departe de mine. Crede-mă, nu vrei să mă pui la încercare."

"Chiar asta și vreau să fac. Să văd de ce ești capabilă," zice el și face un pas spre mine. "Oricum..Nu ar trebui să ții atât de mult la oameni. Te va distruge."
Trec pe lângă el enervată. Nu merită să-mi pierd timpul cu el.

Pot jura că l-am auzit râzând.

A doua zi încă nu aveam nicio idee cum o voi evita pe Katelyn. După cum o știu, va încerca să-și ceară scuze până n-o voi ierta. Încă mă gândeam la asta când am intrat în sala de pictură.

Aici locurile erau poziționate altfel decât în celelalte săli. Arătau ca mai multe cercuri, unul în altul, iar în mijloc, probabil e poziționat obiectul care trebuie pictat sau ceva de genul. Chiar am încercat să mă așez cât mai departe de Harry, dar am ajuns să stau în fața lui.

" Astăzi încercați să pictați un peisaj care reprezintă pentru fiecare ceva special. Un peisaj pe care l-ați putea privi la nesfârșit", zice profesoara.

Recunosc că desenez foarte bine, fiindcă am făcut cursuri decând eram mică. Mă decid pentru o pădure întunecoasă, de un verde. Însă, deodată, îmi vine imaginea unei păduri de culoare închisă, neagră, cu puțină lumină printre frunze. Cu cinci minute înainte de sunet, profesoara s-a plimbat prin sală ca să noteze lucrările.

Când a ajuns la mine, m-a întrebat mirată:

"Și ce ar trebui să reprezinte desenul tău, Emma?" Mă uit confuză la ea.

"O pădure."

"Nu văd nicio pădure. Totul e negru"

Îi arăt cu degetul pe tablou:

" Ăștia sunt copacii, frunzele și cerul..iar aici e o cărare."

" Nu pot înțelege nimic din desenul tău. Nota cinci", zice și se plimbă mai departe. Mă uit mirată la profesoară, încercând să-mi reţin furia, când aud o voce:

"Nu puteți să-i puneți cinci" zice Harry în spatele meu.

Profesoara se întoarce şi se uită la el. "Domnule Styles, repetați va rog, nu am auzit bine", zice ea. Iată care-i familia lui..Styles, Harry Styles.

" Am spus că nu puteți să-i puneți nota cinci", repetă acesta plictisit.

"Poate luați locul meu dacă va credeți expert"

Harry se ridică și vine spre mine. Se oprește în spatele meu și se uită la tabloul meu.

" Eu văd totul clar.", zice Harry. "Chiar și lumina lunii a desenat-o. Nu puteți să-i puneți cinci pentru că a respectat condițiile." Profesoară se uită mirată la el, apoi la mine.

" Ați spus să desenăm un peisaj pe care l-am putea privi veșnic", zice Harry și merge înapoi spre locul lui. Ia tabloul său și-l întoarce cu fața spre noi. Mă uit surprinsă la desenul lui. E exact că al meu. O pădure întunecoasă, cu o cărare și o luna strălucitoare. Unica diferența e că a utilizat mai mult negru.

"Foarte bine. Nu cred că v-ar prinde rău o plimbare până la director," zice ea. "Împreună cu domnișoara," adaugă nervoasă și se uită spre mine.

Harry pufnește și se îndreaptă spre ușă. Mă ridic enervată și-l urmez.

"Nu era nevoie să-mi iai apărarea," îi zic.

Harry pufneşte. "Nu am făcut-o pentru tine. Mă enervează doamna Brown, așa că o calc pe nervi de fiecare dată când am ocazia."

" Și trebuie să mă bagi și pe mine în asta?"
"Ai fost ocazie bună", răspunde Harry. După câteva momente de liniște, mă întreabă serios:

" De ce ai desenat pădurea ceea?" Rămân puțin confuză. Nu m-am gândit la asta.

"Nu știu. Îmi plac pădurile, culorile închise..și am simțit că aș putea privi veșnic așa un peisaj."

"Se zice că cei care desenează în culori închise, au un suflet întunecat," zice absent. Eram aproape de ușa directorului, când am răspuns mai mult pentru mine:

"Sufletul meu chiar e întunecat" zic șoptit, însă se pare că el a auzit șoapta mea.

"Cât de întunecat?"

Îmi întorc capul spre el și mă uit în ochii lui că jadul.

"Complet negru". Harry se uită la mine profund, după care schițează un zâmbet.

Nu știu de ce, dar când i-am răspuns, am simțit un fior pe spate. Un fior plăcut, de parcă tocmai am făcut un pact cu diavolul.