𝖬𝖾&𝖬𝗒 𝖶𝖾𝗋𝖾𝗐𝗈𝗅𝖿 | ⁱᵐ ᶜʰᵃⁿᵍᵏʸᵘⁿ ✓

ｄｏｉ

Changkyun a fost primul care a renunțat la dulcea chemare a oboselii care se instalase în corpul lui dintr-un motiv încă necunoscut, deschizându-și ochii și încercând să se adapteze cât mai rapid la lumina care îi invadase pupilele.

Când în sfârșit a putut vedea clar ce îl înconjura, s-a îndepărtat deîndată de stâlpul de care stătea sprijinit cu spatele, privind împrejurul lui la toți vârcolacii care stăteau întinși pe podea la rândul, toți având privirile îndreptate către el.

S-a alarmat ușor când a văzut răni adânci din care nu se oprea a curge sânge pe suprafața corpurilor lor și inclusiv pe podea și pereți, privirea neliniștită și confuză căzându-i pe încheieturile lui ce nu mai erau prinse de cătușe, la fel ca gâtul lui de care ținea foarte bine minte că fuseseră legate aseară.

Privirea i-a fugit pe fratele lui ce încă dormea liniștit în celălalt colț, acolo unde își amintea că fusese legat, însă nici Jooheon nu mai era prins în lanțuri.

— C-Ce s-a întâmplat cu noi? Ce s-a întâmplat aseară?

Întreabă stins, fiind nesigur și confuz cu privire la starea tuturor obiectelor și persoanelor care îl înconjurau. Oricât încerca să-și amintească ce s-a întâmplat după transformarea lor, nu avea nici cea mai mică șansă s-o facă.

— De ce arătați de parcă ați încercat să țineți piept unor lupi înfometați?

— Poate pentru că asta am făcut toată noaptea, idiotule. De unde naiba aveți atâta forță?

Răsună cu ecou vocea enervată a lui Wonho, roșcatul tresărind ușor și deschizându-și ochii la auzul alfa-ului cu păr albastru, urmând să analizeze confuz împrejurimile ce erau scoase dintr-un film de groază.

— Wonho? De ce arătați în halul ăsta?

— Nu de asta trebuie să-ți faci griji acum, Jooheon, o să ne vindecăm în câteva ore. Dar trebuie să vă văd culoarea ochilor, chiar acum!

Nu i-a fost prea ușor să se ridice de pe podea, cei șase vârcolaci repetându-i gestul.

— Veniți aici!

Punctând înspre oglinda lipită de perete, s-a întors către ea și a așteptat ca cei doi beta să ajungă lângă el iar restul în spatele lor, cei cinci vârcolaci activându-și culoarea ochilor și lăsându-i pe frați să privească atent în ochii fiecăruia.

— Cum vrei să ne vezi culoarea ochilor dacă nu știm cum să.. o arătăm? întreabă Changkyun, primind în schimb un contact vizual cu Wonho.

— Concentrați-vă, incompetenți nătângi!

— De ce ne jignești? răcnește iarăși cel mai mic, sprâncenele lui arcuindu-se în timp ce încerca să-și păstreze calmul.

— Nu este evident? Pentru a vă enerva, de-aia! Trebuie să vă enervați pentru a vă transforma!

Changkyun și Jooheon au priceput motivul pentru care Wonho era atât de dur cu începătorii, acum privindu-și serioși reflexiile în oglindă și încercând din greu să se enerveze pentru a-și colora ochii, însă era în zadar. Timpul trecea, iar nimic nu se întâmpla.

— Ugh, nu-mi place să pierd timpul.

Rostește albăstruiul urmând să răcnească puternic înspre cei doi chiar în urechile lor, cei doi frați prăbușindu-se la pământ în timp ce își acopereau urechile cu palmele din cauza puterii urletului de alfa.

Când și-au ridicat privirile înspre restul, vârcolacii au putut observa cum culoarea ochilor le fusese schimbată iar urechile și ghearele apăruseră odată cu părul specific, însă pigmentul din pupilele lor nu putea fi sesizat atât de bine din moment ce frații erau pe podea.

— Ridicați-vă.

Le vorbește Wonho așteptând apoi ca Changkyun și Jooheon să facă ce li s-a zis, aceștia luând pozițiile inițiale lângă vârcolacul alfa și privind la reflexiile lor din oglindă, culoarea din ochii lor fiind galben-aurie, fiind totodată și motivul pentru care Wonho a oftat liniștit.

Acum toți reveniseră la culorile lor obișnuite, în afară de cei doi care cum nu știau nici cum să se transforme, nu știau nici cum să revină la normal.

— Chiar a fost nevoie să țipi? întreabă Jooheon întorcându-se înspre albăstrui.

— Nu am "țipat". replică deîndată ironic, vrând să-i facă să înțeleagă ce avea de zis. Răcnetul unui alfa declanșează transformările.

— De ce el are ochii verzi?

Toți și-au mutat privirile pe Changkyun care o avea pe a lui ațintită pe Kihyun, brunetul aducându-și perfect aminte că acum două minute, când toți și-au scos la iveală culorile ochilor, albastru a fost pentru alfa-ul Wonho, cei trei beta aveau culorile specifice de galben-auriu, însă șatenul îi avea verzi. Și gândul că nu știa ce înseamnă acea culoare îl forța să cerșească răspunsuri.

— Kihyun.. începe Wonho în timp ce amintiri neplăcute îi umplu mintea. Kihyun a fost primul meu beta, primul pe care l-am mușcat. Eram la început, și n-am știut cum să-i controlez prima transformare.. M-am luptat cu el cât am putut, însă nu l-am mai putut ține pe loc.. A evadat și a omorât o persoană. Așa se întâmplă când omori pe cineva nevinovat, culoarea ochilor ți se schimbă în verde. Pe lângă asta, nu era orice persoană, era o vânătoare de vârcolaci.

După ce a rostit ultima informație, și-a întors privirile către toți beta care îl priveau, în special spre cei doi care aveau nevoie de toate informațiile necesare.

— Noi până acum, eu și haita mea, am locuit în Busan. vorbește referitor la orașul din vecinătatea apropiată. Dar după ce Kihyun a ucis o vânătoare din cea mai veche familie de vânători de acolo, aceștia au început să ne caute și am fost nevoiți să ne găsim alt teritoriu pe care să locuim, pentru a fi în siguranță. Și am găsit aici, în Ulsan. Vânătorii sunt foarte periculoși, și e bine că am putut scăpa de ei.

Afirmă cel mai în vârstă dintre toți prezenți, urmând să lase un oftat zgomotos să-i părăsească gâtul pentru a alunga acele gânduri și să revină la ce conta acum.

— Am vrut să vă văd culorile ochilor întrucât aseară ați scăpat din lanțuri și din clădire, și mă temeam să nu fi făcut și voi la fel. Dar se pare că nu ați ucis pe nimeni, ceea ce este și mai îngrijorător.

— De ce? Vrei să spui că era mai bine dacă omoram pe cineva? replică nedumerit Changkyun.

— Dacă voi în stadiul de vârcolaci turbați, nu ați omorât pe cineva, așa cum toată lumea se aștepta, atunci ce ați făcut cât timp ați fost afară?

Băieții au început să schimbe priviri îngrijorate și gânditoare, Changkyun lăsându-și privirea să cadă pe rana adâncă care fusese lăsată de o pereche de gheare pe abdomenul lui Wonho, aceasta începând să se vindece de la sine până a dispărut definitiv, urmând ca toate rănile de pe corpurile vârcolacilor să urmeze aceeași procedură.