Dragă Charlie...

Scrisoarea XCIV

Poate că de prea multe ori am vrut să lovesc pe cineva sau pur şi simplu să urlu din toţi plămânii. E prea greu uneori să ţii totul strâns înăuntru, okay? Ştii ce vorbesc? Când îţi dai sufletul pe tavă cuiva şi acel "cineva" îl ignoră sau îl calcă în picioare? Sau când simţi că nu mai rezişti?

Am încercat să fiu îndeajuns de bună, sau măcar la fel de bună ca alţii, dar nu-i pentru mine. Nu sunt nici superlativul, nici veriga slabă, prefer să fiu un termen de comparaţie şi să rămân "eu", indiferent de ce vor alţii de la mine. Vreau să greşesc şi să simt tristeţea greşelii, dar în acelaşi timp sunt conştientă că acea tristeţe mă roade pe dinăuntru. Ştiu că nu îi fac faţă, sau cel puţin nu o tratez cum ar trebui. Fac caz de ea şi o las să mă devoreze, până simt că nu mai rezist.

De asemenea, liceul e mai greu decât mă aşteptam. Mă distruge pe toate planurile, deşi toţi cunoscuţii mei cred că e cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Îmi accentuează toate anxietăţile şi îmi agravează paranoia, iar parcă depresia nu mi-a mai părut niciodată atât de "la zi" precum acum. În primul rând, mi se cere ceea ce nu nu pot şi nici nu vreau să pot. Sau poate pot, dar prefer să stau în aria mea de comfort, în aria lucrurilor care-mi fac plăcere. În al doilea rând, parcă sunt un Gulliver în Ţara Uriaşilor, în ţara fetelor perfecte, iar eu par a fi o persoană pierdută în mulţime. Nu mă potrivesc, dar încerc. Succesul constă în încercare, nu? Sper.

Iar în al treilea rând... ugh, al treilea rând. Dragostea e un chin, mai ales când nu e împărtăşită şi nu eşti obişnuită cu ea în viaţa ta. 

Sper ca totul să fie bine şi să nu mai vreau să urlu.

Sau să ajung să urlu când de fapt nu mai e nevoie, iar urletul să fie o relaxare preventivă.

Cu drag,

cred,

Andreea.