Dragă Charlie...

Scrisoarea XXVIII

Ştii că ţi-am spus că sunt sigură că prietenii mei o să mă părăsească pentru alte persoane? Ei bine, deşi realizam că asta se va întâmpla, nu mă aşteptam ca ziua aia să vină aşa repede. Deja au început să se îndepărteze de mine. M-am obişnuit, dar nu pot nega că încă doare. Până şi când mă cert cu ei, chiar dacă nu e foarte serios, şi nu vorbim câteva ore tot doare.

Şi cum un neaz nu vine niciodată singur, m-am certat şi cu mama. A fost prima dată când am văzut-o aşa nervoasă. A fost prima dată când a ţipat aşa la mine. Şi a fost prima dată serioasă când aş fi vrut să nu îi pese de mine, ori de câte ori aş fi gândit asta până atunci. M-am împăcat cu ea, totuşi.

Iar dacă tot m-am apucat să vorbesc de familie, presupun că şi moartea bunicilor din partea mamei - deşi a fost acum mult timp - şi moartea mătuşii mele mă fac să mă simt aşa de goală, pe lângă multe altele. Chiar dacă mă certam des cu ea, nu pot să nu plâng când îmi dau seama că nu mai e. Şi, într-un fel, mă simt vinovată de moartea ei, pentru că mi-am dorit asta de câte ori ţipa la mine şi mă certa pentru că nu fac ştiu eu ce bine.

Da, ştiu că acum par un copil răsfăţat care nu poate accepta că ce face nu este corect, dar nu sunt aşa. Ţin prea mult la familia mea şi nu suport să văd că o dezamăgesc.

Ştii, mă întreb cum ar fi să am tot ce îmi doresc şi singura mea problemă ar fi să nu îşi dea cineva seama că pantofii mei sunt din sezonul trecut sau bluza mea nu e de la nu ştiu ce firmă. Probabil că ar fi mai bine.

Recent, mi s-a întâmplat ceva şi nu ştiu dacă să consider asta un lucru bun sau unul rău. Am început să vorbesc iar cu fosta mea cea mai bună prietenă. Ne ştiam de când eram mici, făceam totul împreună, ne ştiam orice secret. Asta până să înceapă liceul. Atunci s-a schimbat total şi normal că şi-a găsit alţi prieteni. Mama şi tata mi-au spus că aşa se va întâmpla, dar nu mi-am dat seama că ne vom mai vorbi din cauza asta. Oricum, ce voiam eu să spun e că îmi e dor de toate lucrurile pe care le făceam, de momentele în care râdeam în continuu, de orele pe care le petreceam împreună şi ne comportam ca cele mai mari idioate. Cred că îmi e dor de ce aveam. Sau, cel puţin, de ce credeam eu că aveam, pentru că mi-e clar acum că nu mi-a fost niciodată prietenă adevărată.

Când eram mică tot auzeam că la vârsta asta se întâmplă cele mai multe lucruri, frumoase sau nu, şi voiam să cresc mai repede. Acum, dacă mă gândesc la asta, îmi dau seama cât de proastă eram. În loc să mă bucur că nu am alte griji decât să nu pierd desenul pereferat, eu voiam să ajung adolescentă, să nu mai fiu considerată un copil. Dar nu asta face toată lumea? Atunci gândeam aşa, acum vrem să fim iar copii, iar când o să fim adulţi o să vrem să fim din nou adolescenţi. Toate astea mi se par nişte prostii, dacă mă întrebi, şi nu o să neg asta doar pentru că acelaşi lucru îl fac şi eu.

Probabil că dacă citeşte cineva ce scriu aici se întreabă de ce nu vorbesc cu părinţii mei. Păi, e chiar foarte simplu. Dacă le-aş spune astea, ar considera că nu sunt nişte probleme aşa importante. E ca şi cum ei nu ar fi trecut prin lucrurile astea şi nu ar şti cât de confuz e totul acum. Până nici eu nu ştiu ce simt sau cine sunt în unele momente. Ei cred că să plăteşti factura la apă când nu ai bani e o adevărată problemă, dar, de fapt, nu e. Pe aia poţi să o plăteşti, dar durerea nu dispare.

Oare dacă aş asculta o zi întreagă muzică tristă şi aş plânge, toate astea ar mai dispărea? Deşi nu cred că aş putea să fiu singură. Mi-e prea scârbă de propria persoană, mai ales când îmi amintesc toate porcăriile pe care le-am făcut.

Charlie, simt cum, pur şi simplu, cad şi nu e nimeni care să mă prindă. Niciodată nu a fost. Şi niciodată nu o să fie.

Doamne, nici n-ai idee cât de mult mă bucur că eşti aici, Charile.