Dragă Charlie...

Scrisoarea CXVII

Dragă Charlie,

Nu-mi place să recunosc. Dar ştiu. Sunt conştientă. Sufăr de depresie şi anxietate socială. N-am nevoie de un psiholog să-mi confirme asta. Dacă le-aş spune alor mei, cu siguranţă ar râde de mine şi-ar spune că nu am motive să am depresie şi că-s doar timidă sau fraieră. Dar n-ai nevoie de cine ştie ce motive, ştii, Charlie?

Nu mă tai, nu vreau să mă sinucid. Îmi place viaţa, nu pot minţi, dar simt că nu fac parte din ea. Am aproape toate simptomele depresiei: stimă de sine scăzută, insomnii sau dorm prea mult, n-am poftă de mâncare sau mănânc prea mult - nicio cale de mijloc aici -, nu mă pot concentra, nu pot fi optimistă indiferent cât de mult aş încerca. Sunt conştientă că am anumite talente. Ştiu asta. Ştiu, Charlie. Dar nu le pot accepta, nu pot accepta complimentele oamenilor oricât de mult m-ar bucura. Simt că nu le merit, deşi ştiu că le merit. Dar nu-s făcută pentru complimente.

Cât despre anxietatea socială, e cea mai gravă. Nu pot fi în preajma oamenilor, pur şi simplu nu pot. Vreau, dar nu pot. Mă tem că o să spun o tâmpenie şi-o să râdă de mine. Mă bâlbâi. Tremur. Transpir. Ameţesc, Charlie, simt că mă prăbuşesc dacă sunt mulţi oameni care mă privesc. Îmi ţiuie urechile. Nu pot face lucrurile care-mi plac pentru că sunt oameni care mă privesc. Vreau să cânt când am chef chiar dacă nu am voce. Vreau să joc în piese de teatru, în filme. Vreau un vlog. Vreau să fiu în consiliul elevilor şi să coordonez diferite activităţi. Vreau să mă pot ridica în faţa clasei şi să le explic anumite lucruri.

Dar nu pot face asta şi nu ştiu cum să-mi revin, Charlie. Am aceiaşi prieteni de când mă ştiu. Alţii nu. Nu pot comunica, nu pot fi eu însămi chiar dacă spun că nu are rost să trăieşti dacă nu o faci aşa cum vrei. Pur şi simplu mi-e al naibii de greu să mă exprim liber în faţa oamenilor. Pot face asta în scris, pe internet, unde citesc singuri, nu să le citesc eu. Pot da sfaturi despre orice şi oricui, dar nu-mi pot da mie.

Din câte am citit, aş suferi şi de bipolaritate. Acum râd, imediat n-am chef de nimic. Dar nu pot plânge, decât în cazuri extreme. Poate din cauza muzicii, unui film sau unei cărţi, o poveste de viaţă tristă sau ceva. Dar pentru mine nu pot plânge, Charlie. Simt că nu merit să plângă cineva pentru mine, iar eu nu pot plânge pentru mine din cauză că ştiu că sunt alţii mai rău decât mine şi nu se plâng.

Nu-mi lipeşte nimic material, Charlie. Am tot ce şi-ar putea dori o adolescentă. Am nevoie de lucrurile spirituale. Am nevoie de prieteni adevăraţi, pentru că până acum n-am găsit aşa ceva. Când am crezut că am găsit, i-am pierdut imediat. Am nevoie de curaj. Am nevoie de încredere în sine, dar mi-e imposibil s-o construiesc din moment ce conştiinţa mea s-a învăţat aşa prost. Vreau oameni în viaţa mea, dar nu-i pot avea. Nu vreau să le irosesc timpul.

"Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-i duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii prieteni imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. E o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc o suparare." - G. Bacovia

Cu drag, Ao.