Oh Doamne, Charlie! Sunt atât de invideioasă pe tine. Tu ai găsit locul în care te poţi simţi bine. Dar eu? Mă simt oribil oriunde aş merge. Nu mă pot integra în societate şi stau toată ziua în casă degeaba sau citind cărţi. Am ajuns să vreau să trăiesc în ele, în lumea lor perfectă, unde îşi găsesc locul. Şi mă simt o intrusă aici. Mă simt exculsă. Nimeni nu vorbeşte cu mine. Doar cele două prietene. Dar ele nu vorbesc cu mine, înţelegi? Ele vorbesc despre ele. Şi cred că e vina mea pentru că nu le las să mă cunoască, dar eu stau tăcută şi le ascult cum vorbesc şi când mă întreabă ce am mai făcut, eu răspun mereu 'nimic', am ajuns să spun asta din reflex şi la fel şi la întrebare ce faci, eu mereu fac bine! Vreau să mă distanţez de ele, nu vreau să aibă de-a face cu o persoana ca şi mine. Ele sunt drăguţe, şi eu nu. Ele au şi alţi prieteni, eu doar pe ele. Cum aş putea face asta? Deja şi-au dat seama că m-am schimbat dar nu au intrerbat ca să nu mă rănească. Eu..nu-mi găsesc cuvintele atunci când trebuie. Nu pot să le explic că nu mă simt bine nicăieri. Vreau să plec departe, departe din oraşul ăsta naşpa.
CITEȘTI
Dragă Charlie...
Non-FictionAceasta nu este o lucrare de ficţiune, toate scrisorile sunt reale, de la oameni reali, cu sentimente reale, aşa că vă rog să le trataţi cum se cuvinte şi să ajutaţi pe cine puteţi printr-un comentariu sau o altă scrisoare. În "The Perks of Being a...
