Make me | 1

Capitolul 63

"Pleci undeva?" Mama întreabă pe un ton țepos, văzându-mă cum cobor scările într-o oarecare grabă. Stă cu laptop-ul în brațe, ochelarii pe nas, și un pix între dinți. Este clar că lucrează, și că e frustrată din cauza muncii în exces, altfel nu îmi explic de ce e atât de acidă din senin cu mine.

"De fapt da, chiar trebuie să plec." Mă așez cu mâinile în șolduri, analizând starea de spirit a mamei de la distanță. Chiar dacă este stresată pentru că procesul acela împotriva lui Caleb se apropie, și trebuie să aibă totul organizat la perfecție, tot nu ar trebuie să uite că realitatea nu e atât de acră.

"Unde?" Continuă ea cu interogatul, trăgându-și tot părul roșcat într-un coc dezordonat deasupra capului. Un lucru pe care îl admir la mama este că arată bine și când e în cheful de stat acasă, și când este în cheful de ieșit undeva important.

"Mă văd cu Melissa, nimic impresionant." Ridic din umeri nonșalant, dând câteva priviri prin sufrageria pusă la punct. Trebuie să recunosc că nu sunt mândră de dezordinea pe care o făcusem aseară în sufragerie, și de felul în care am adormit, iar mama a fost nevoită să mă trezească de parcă eram beată.

În cele din urmă, chiar dacă văzuse dezordinea făcută de mine, nu m-a certat absolut deloc, ci mi-a spus să urc în camera mea căci o să vină și ea în curând ca să vorbească cu mine.

Aparent, am făcut schimb de roluri cu tata. A decis că el este cel care ar trebui să stea la hotel, nu eu și mama, așa că și-a luat catrafusele și a plecat la hotel..bineînțeles, asta pentru că îi dă timp de gândit mamei. Atât mamei, cât și mie.

Deși mama m-a sfătuit să îl ascult, brusc nu a mai fost de aceeași părere. Mi s-a părut mie dubios schimbarea ei de hotărâri, pentru că era mult prea evident că ceva s-a întâmplat. După determinarea ei de a reveni acasă și de a rămâne acasă, acum ceva s-a răcit în ea. Parcă stă pe tușă, așteptând ceva.

Am insistat să îmi spună ce ascunde, dar s-a prefăcut că nu știe despre ce vorbesc.

În momentul de față, mi-e greu, pentru că mă simt mai matură decât propii mei părinți. Trebuie să mă lupt atât cu situația dintre ei, cât și cu ei pe rând, pentru că nimic nu se remediază aici. Încerc chiar eu, cu propiile mâini, să le rezolv problemele, și mi-e teamă de faptul că s-ar putea încheia cu o destrămare. După cum o văd pe mama și aciditatea ei, m-aș putea aștepta la un așa sfârșit.

Bineînțeles că nu îmi doresc, și acum nu mai sunt tristă din cauza asta, sunt furioasă. Furioasă pentru că tatăl meu nu este demn de a avea o soție, o familie, pentru că nu știe să o păstreze. Habar nu are standardele unei familii, pentru că dacă le-ar fi știut, sau dacă i-ar fi păsat să le afle, cu siguranță nu ar fi înșelat-o pe mama, și pe mine în același timp. Asta mă frustrează, infantilitatea de care dă dovadă prin faptul că a comis ceva oribil, și nu a avut curajul să își asume.

Și nu îmi stă în putință să le am pe toate pe cap. Ar trebui să îmi duc propiile mele probleme sau dileme, nu și acest lucru. Mă consum oricum din orice prostie, și cu siguranță nu îmi lipsea un stres în plus. Mai ales acest stres dezastruos, pentru că simt cum mă mănâncă pe dinăuntru.

"Cu Melissa? Nu spuneai că v-ați certat?" Își bagă ea nasul în treburile mele, uitându-se la mine pe deasupra ochelarilor.

"Oamenii se mai și împacă. Își discută problemele. Știi tu, lucruri mature pentru persoane mature." Pronunț grav cuvintele, și își dă seama de ce vreau eu să insinuez prin această replică când zâmbește forțat într-o parte, semn că e învinsă de data asta.

"Lucas ce mai face? E bine?" Schimbă repede subiectul, în ceva care să fie important pentru mine, nu pentru ea. Chiar mă întreb câteodată, atât se copilăroasă și vicleană să fie mama?