Make me | 1

Capitolul 56

"Taci." Îl atenționez pe un ton grav, gândindu-mă că l-ar fi putut auzi cineva. Ar putea avea o gură mare și o atitudine de milioane, așa că nu m-aș mira dacă cineva l-ar auzi spunând câte o perlă de genul.

Când am intrat în casă, toată gașca veselă mâncau înfometați pizza. Mirosul proaspăt și îmbietor de mozzarela și bacon îmi face stomacul să plângă de foame. Dacă stau bine să mă gândesc, am impresia că nu am mâncat pizza de o veșnicie, pentru că în general nu prea ieșeam din casă și mâncam mâncarea gătită de mama. Nu mă plâng, mama este o bucătăreasă impecabilă și îi ador felul ei organizat de a prepara mâncarea.

"Ar fi bine să vă grăbiți până nu o mâncăm noi pe toată." Mama mea nu se abține să nu facă puțin haz din întârzierea noastră, dar nu mă deranjează deloc, spre deosebire de Lucas care se preface amuzat. Zâmbetul acela forțat de pe fața lui nu m-ar putea păcăli niciodată.

De abia acum am observat părul creț al Tinei în peisaj, stând absentă lângă John, de parcă s-ar apăra de orice fel de atenție asupra ei. Mușcă din felia de pizza holbându-se într-un punct fix, ca și cum ar viziona un film plictisitor chiar în acest moment. Ceva este greșit cu ea, nu am văzut-o niciodată atât de..depresivă?

Arată de parcă e stoarsă de viață. Mereu o vedeam plină de energie și chef de a face câte o șaradă în care să râdă pe seama cuiva împreună cu grupul ei, dar acum nu. Parcă ar fi în depresie, stând acolo cu ochii goi, mișcându-se lent și temător. Mă uimește până și pe mine faptul că starea ei chiar mă îngrijorează.

Am ocupat un loc pe canapea, iar Lucas s-a înghesuit lângă mine încât aproape că îi spuneam să se dea la o parte, dar trebuie să fie un motiv pentru care a refuzat să se așeze lângă Sarah.

Preferam să îi spun eu lui Lucas despre mama și Caleb, dar Tina mi-a luat-o înainte. Niciodată nu a știut să își vadă de lungul nasului, dar presupun că e plăcerea ei să împrăștie informații, mai ales când sunt legate de mine și acum știe că Lucas are o influență asupra mea.

"Ce faci?" Mă întreabă Lucas, uitându-se la mine de parcă aș fi o ciudată atunci când îmi iau măslinele de pe felia mea de pizza, și le așez pe un șervețel. Urăsc măslinele, și nu suport gustul lor pe pizza.

"Nu îmi plac măslinele." Iau o mușcătură din pizza, lăsându-l să se mire pe noua veste despre mine.

"Nu îți plac măslinele, dar îți place vata pe băț. Ciudato." Spune întinzându-se după măslinele de pe acel șervețel. De data asta mă uit eu la el de parcă ar fi un ciudat când începe să mănânce acele măsline.

"Și ce? Ție nu îți place vata pe băț dar îți place înghețata de cocos." Pufnește sâcâit, terminând măslinele de mâncat.

"Ce tot spui acolo, înghețata de cocos e cea mai bună." Îl imit pufnind și eu, și îmi șterg colțurile gurii cu un șervețel.

"Da, sigur. De asta tu ești singurul care o mănâncă." Îl tachinez puțin, înghiontindu-l cu cotul în braț încât aproape își scăpase felia de pizza.

"La naiba dacă nu ești enervantă când încerci să mă enervezi." Își împinge genunchiul într-al meu, făcându-mă să îmi scap telefonul care se odihnea pe coapsa mea.

"Dacă sunt enervantă când te enervez, înseamnă că fac ce trebuie." Mă aplec să îmi revendic telefonul de pe jos după ce i-am dat o privire urâtă. Verific sceptică dacă nu cumva s-a spart, și expir ușurată când realizez că nimic nu s-a întâmplat cu el.

Las telefonul pe măsuță, revenind din nou la felia mea de pizza pentru care mor de poftă, și o mănânc în liniște și pace, rugându-mă ca Lucas să nu îmi stoarcă chiar toți neuronii în seara asta.