Make me | 1

Capitolul 31

"Acum nu mai vrei să vorbim?" Îl întreb, frecându-mi mâinile neliniștită. Ochii lui fug pe trăsaturile feței mele, încercând să descifreze fiecare detalii al emoțiilor pe care le simt.

Nu vrea sa mai vorbeasca? A renuntat? Incep sa regret ca am ascultat sfatul Melissei. Trebuia sa o las asa. Dupa felul in care m-a ignorat in seara aceasta, trebuia sa ma gandesc ca s-au terminat lucrurile pentru el. Stiam ca nu o sa dureze prea mult râvna si dorința lui de a mă face să îl ascult.  

"Am spus eu asta?" Îsi ridică o sprânceană, făcând un pas mic în față. Nu pot citi nimic pe fața lui, nici un sentiment. Și-a pus acel zid înaintea mea precum o făcea la început. Ei bine, niciodată nu îsi lasa adevaratele sentimente si simțiri la iveală, dar ușor ușor tensiunea dintre noi s-a diminuat. Acum totul pare a fi identic cu felul lui de a fi din clipa în care am purtat prima  conversatie cu el in biblioteca, cand mi-a jignit îmbrăcămintea și m-a numit tocilară.

"Știi bine despre ce vorbesc." Încep sa imi frec cotul stanjenita. Ochii lui nu ma parasesc nicio clipă, facandu-ma sa ma simt mai tensionata decat ar fi posibil. Imi simt umerii incordati, si nu ma pot relaxa cat timp intensitatea privirii lui ma înjunghie.

"Nu chiar." Respiratia lui se îngreunează pe masura ce cuvintele ii parasesc gura. "Vreau să spun, tu ești cea care m-a târât aici spunând că trebuie sa vorbim. De ce ar trebui sa stiu despre ce?" Imi ridic ochii, surprinsă de cuvintele lui. Stie exact despre ce trebuie sa vorbim, vrea doar sa ma chinuie. Sa ma chinuie cum o face majoritatea timpului. E un nemernic, nu stiu de ce ma asteptam ca ar putea fi diferit acum cu mine. Probabil pentru ca seara trecuta încercase într-adevar sa discute cu mine. Acum e o altă persoană.

"Știi ceva, dacă nu vrei să vorbesti cu mine doar spune-o." Imi scutur capul, displăcând pozitia umilitoare in care m-am pus singura. Ii dau o scurtă privire inainte să îmi mișc picioarele și să plec de lâng aciditatea băiatului ăsta.

"Așteaptă." Spune atunci când ajung la cinci pași departare de el. Ma opresc și simt o usurare cum imi umple pieptul. Nu ma intorc cu fata spre el, dar astept sa continuie. "Întoarce-te." Isi coboară vocea, facand totul mult mai misterios. E atat de greu sa intelegi ceva din actiunile lui atunci cand ascunde orice tip de indiciu. Neîncrezătoare și cu o durere infernală de picioare din cauza tocurilor, mă intorc cu fața spre el. Nu scot nici un cuvant, doar astept sa adauge ceva. "Vino mai aproape." Se îcruntă, deranjat de distanța de cativa metrii dintre noi.

"Lucas.."Oftez adânc.

"Ai vrea să nu mai comentezi atât și să mă asculți?" Își umezește buzele, încruntatura ofensata inca ii strabate fruntea. Trag aer in piept, facandu-mi curaj, si revin la distanta care era intre noi mai devreme. 

"Ai vrea să nu mai fi atât de grosolan? E enervant și mă faci să vreau să iți trag o palmă." Tot ce primesc din partea lui este faptul că isi da ochii peste cap, trecandu-si degetele printre firele părului său. Este un tic nervos, trebuie sa fie, parul lui sta perfect, nu are nevoie nici un retuș dar totuși el continuă sa o facă. 

"Nu o să am discuția asta cu tine în mijlocul străzii, în fața unei clădiri unde se ține o petrecere iar oamenii ne-ar putea auzi." Mă ațintește din nou cu privirea. Fața lui a fost serioasă si sinistră toată seara. Adica, oricum el mereu este serios, dar de când l-am auzit razand in hohote, imi displace sa il vad in acest fel. Imi da o neliniste și ma face sa fiu anxioasă.

"Oh, aparent ți-ai amintit despre ce este vorba?" Imi arcuiesc o sprânceană, incrucisandu-mi mainile la piept.

"Știam mereu, făceam mișto doar." Ridică din umeri de parcă ar fi un fleac. Nu, nu am mai vazut o asemenea bipolaritate enervantă. Ma calca pe orice nerv, si sincer, chiar am impresia ca nu mai am prea multi ramasi.