Crystal ✔

Capitolul 31

    

       Trecuse ceva timp de când ajunsesem acasă și de când m-am băgat în pat cu o cutie de șervețele. Plângeam încontinuu, și atunci când simțeam că mă liniștesc, mă uitam din nou la poză. Nu mi-o puteam scoate din cap. Și, chiar dacă îmi provocam mai multă durere când o vedeam, nu mă puteam opri. Undeva în mintea mea credeam că totul este doar o minciună.

    Și știam că nu trebuia să sufăr atât pentru o poza care putea fi falsa. Știam că trebuia să vorbesc cu Max despre toate astea, să îl întreb dacă este adevărat, dar când mă suna, mă panicam și începeam să plâng și mai tare, ignorându-l. Probabil că va mai dura puțin până va veni la mine. Și atunci, chiar nu am idee cum voi reacționa.

     Nu m-am gândit ce s-ar putea întâmpla dacă poza chiar e adevărată. Aș țipa la el? I-aș da o palmă? Oare l-aș putea ierta? Felul în care se sărutau în poză îmi spunea că dacă chiar s-a întâmplat, nu a fost doar un sărut. Iar gândul că Max a fost cu o altă fată mă sfâșia. Abia acum îmi dau seama cât de mult țin la el.

     O mică bătaie în ușă mă face să tac și să îmi șterg lacrimile repede. Ușa s-a deschis, iar eu mi-am ascuns telefonul și șervețelele în pătură. Mama a intrat înăuntru. Ultima persoană pe care voiam să văd.

- Scumpo, ești bine? m-a întreb și când nu i-am răspuns, a venit și s-a pus lângă mine, observând ochii mei roșii. Crystal, știu că ești supărată că nu te mai las să te vezi cu Max, dar o să îți treacă. O să vezi că este pentru binele tău!

     Când a ridicat mâna să o pună pe mine, m-am ridicat din pat. Am văzut multe emoții pe fața ei, în mare parte suferință și regret. Poate că exageram și mă simțeam puțin vinovată, dar și-a făcut-o cu mâna ei.

- Sunt îndrăgostită de el, mamă! spun, fără să îmi dau seama.

     Era adevărat, iar înăuntrul meu știam asta deja, însă nu era sigură, dar zicând asta cu voce tare, mi-am demonstrat că el chiar însemna ceva pentru mine.

- Crystal, glumești? întreabă mama, cu mâna peste gură.

- Nu, nu glumesc. Tu ar trebuii să știi cel mai bine cât de mult doare să fii departe de ființa pe care o iubești! Tata mi-a povestit că părinții tăi nu te lăsau să te vezi cu el! Iar faptul că și tu mi-ai interzis mie să îl văd mă doare! Tocmai tu!

- Crystal, nu fii obraznică! spuse ea, ștergându-și o lacrimă.

- Nu, eu doar spun adevărul! Acum, te rog, lasă-mă singură.

     Zicând asta, am fugit în baie. Mi-am lipit spatele de ușă. Am auzit un suspin al mamei, apoi o ușă izbită. M-am lăsat în jos, până am ajuns pe podea. Alt rând de lacrimi a venit, însă dintr-o cauză diferită. Nu puteam crede că am fost așa de dură cu mama. Era mama, pentru numele lui Dumnezeu! Îmi voia doar binele, iar eu am făcut-o să sufere. Ce fel de fiică face asta?!

∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞

- Crystal! Unde naiba ești?! îl aud pe Max strigând din camera mea. Eu încă eram în baie.

     Nu voiam să mai ies, dar trebuia să vorbesc cu el. Nu îl puteam ignora pentru totdeauna. Așa că mi-am aruncat niște apă pe fată, încercând să par ca și cum nu am plâns. Când am deschis ușa, l-am observat pe Max stând lângă pat, cu telefonul meu în mână. L-a lăsat ușor în jos și a venit spre mine.

- Iubito, nu e adevărat! a spus, încercând să mă ia în brațe, însă eu m-am dat la o parte. Crystal, îți jur că nu e adevărat!

- Of, Max…