Stând în grotă-am tot tânjit după râsete și larmă,
și-am plecat purtat de sunet, auzeam prin lungi ecouri
triluri sfinte, armonie; eu, cuprins de-a lumii doruri,
am țâșnit neștiutor înspre răpăit de armă...
Căutam lumina vieții-n habitatul meu rupestru
și-am plecat urmând o rază, îmi imaginam c-afară
ești om liber, e căldură și chiar noapte-i mai ușoară;
de cum am ieșit la soare mi-au pus pe-acțiuni sechestru...
Stalactite, stalagmite, picurul ce-n baltă sună,
umezeala, mucegaiul, toate-astea-mi formau căminul
pân-am dat buzna afară, să gust cu nesaț sublimul
ce credeam că e, dar calmul lor ascunde o furtună...
