E toamnă iar, urzeala umezelii
se-mprăștie-n orașul meu cochet
și lasă ploaia-n urmă doar mizerii
ce când respir le simt pe toate-n piept.
E trist și melancolic printre blocuri,
miros de iarbă și cartofi prăjiți;
umbrele colorate fac pe străduțe jocuri,
sub ele copii triști, plouați, mânjiți...
Și-mi plouă-n cap cu amintiri din Vamă,
mult soare, valuri, plajă și nisip...
Prin zarvă i-aud glasul cum mă cheamă
"Hai iar la mine cât mai este timp!"
Urăsc când plouă, urăsc mult umezeala,
căci le asociez cu traume uitate...
și-i greu să îmi revin când amorțeala
îmi ține libertăți încătușate...
