Ne-am ilustrat adânc în cap dorințe,
mințiți că-avem în subconștient arbitru,
dar zeii râd în cer scuipând semințe
când frâng cu scârbă vise la pupitru.
Înspăimântați parcurgem greu trasee
- cătând în părți spre entități hidoase -
când demonii se ascund în moschee
sau spânzură rânjind la noi în case.
Dezamăgiri formează-n suflet stalactite
și lacrimi curg de se preling pe os,
în noi temeri ca-n cuibul de termite,
când regrete ne-apleacă fruntea-n jos.
Fărâmițăm cu caracterul oameni,
forțați din urmă de trăiri concave
și-apoi ne plângem traiul ca țiganii
- cerșind mângâieri fine și suave...-
Purtăm în inimi spini și aroganță,
căci fricile din noi ne decid soarta
și refuzăm semeț ce are importanță,
când plini de noi vrem să ne-aclame gloata.
Înghesuim în buzunare doctorate
cu care rezolvăm orice probleme,
pe ale noastre nu, a noastre-s complicate,
noi suntem blestemați să trăim printre ele.
Râzând tratăm traume ca bătrânii,
când plânge-n noi copilul subnutrit
prins în lanțul terorii de păgânii
ce ne conduc din albastrul zenit...
Avem idei cum s-arate pământul
- un loc de vis chiar pentru marțieni -
dar ne pișăm pe principii cu gândul:
"Bă, n-ai cu cine, doar proști cancerigeni"
Mințim frumos și-ajungem să ne pară
că al nost' "adevăr" ne poartă prin lumină,
dar bâjmâim prin bezna seculară,
sperăm la bine, în inimi plini de vină.
Suntem prea oameni și mereu mult prea buni,
cu mult prea pașnici decât ar trebui;
noi n-avem izbucniri - să nu părem nebuni -
trezește-te, române, căci altfel vei muri.
Suntem români și-am fost crescuți cu lapte
amestecat cu opiu și dulceață,
ca să fim calmi, să nu plângem în noapte
când nedreptăți ne seacă de speranță.
