Contra vim mortis non est medicamen in hortis – Proverb latinesc
Capitolul 48
Cu câţiva ani în urmă
Nu există medicament împotriva puterii morții
Îmi plăcea atunci când terminam de mâncat ultima, deoarece mama şi tata îşi făceau de lucru prin bucătărie sau pur şi simplu stăteau alături de mine, îmi vorbeau despre diferite lucruri, doar ca să nu mă lase singură la masă.
Salazar stătea în dreptul meu şi tocmai îşi strângea resturile în farfurie. Vorbiserăm de multe ori să ne luăm un căţel, căci eram destul de responsabilă pentru a avea grijă de el şi în plus avea o curte întreagă să se joace şi să se simtă liber.
Casc, în timp ce îi studiez pe mama şi tata cum se rotesc prin bucătărie.
— Saskia, draga mea, vrei să strângi tu?
Mama mă priveşte cu aceeaşi ochi blânzi şi albaştri pe care i-am admirat întotdeauna. Expresia ei este una vinovată, deoarece ea şi tata trebuiau să iasă în oraş în seara asta, iar ea ne pregătise cina mie şi fratelui meu şi nu mai avea timp să strângă după noi.
— Desigur! îi răspund şi mă ridic de la masă pentru a pune farfuriile în chiuvetă.
O aud pe mama cum se apropie de mine şi îmi oferă unul dintre săruturile ei calde, pe obraz. Se întoarce pe călcâie, iar eu o privesc zâmbind, cu coada ochiului. Purta o rochie stilată şi elegantă, lungâ până la genunchi, iar peste aceasta un palton negru subţire, de primăvară. Pantofii cu toc scoteau sunete ascuţite în timp ce călca pe gresia din bucătărie şi te făcea să vrei să o admiri tot mai mult.
Salazar zâmbeşte în timp ce îl ajută pe tata să îşi bage braţul prin mâneca paltonului său, pentru a fi pregătit să plece. Nu o să pot înţelege niciodată cum de poate fi atât de neîndemânatic acasă şi atât de îndemânatic la locul de muncă cu toate circuitele, chip-urile şi programele software pe care le ştie ca-n palmă.
Din păcate, nici eu şi nici Salazar nu îi moştenisem această chemare spre domeniul IT, însă se bucura faptul că eram amândoi atraşi de maşini în aceeaşi măsură cum era şi el. După ce Salazar se asigură că are cravata aranjată cum trebuie, paltonul fără nici o scamă, iar părul îi este perfect aranjat, îi dă voie tatei să vină să mă sărute pe obraz, apoi ne urează amândurora noapte bună.
— Să fii cuminte! îmi urează Salazar, în timp ce îşi ia cheile de pe blatul din bucătărie şi se pregăteşte să îi conducă pe mama şi pe tata afară.
Dau din cap afirmativ şi îi privesc încă o dată pe cei trei cum se îndreaptă înspre hol, apoi spre ieşirea din casă. Salazar semăna izbitor de mult cu tata, la forma feţei, având un maxilar pătrăţos, aceeaşi formă a corpului şi puţin mai mult musculos, părul negru ca abanosul, în schimb ochii erau o combinaţie între cei ai mamei şi ai tatei. Mama având ochii albaştri, iar tata ochii verzi, Salazar căpătase o culoare minunată de verde-albăstrui, asemănătoare cu marea, în zilele înnorate, când se apropia frutuna. Erau nemaipomeniţi şi îl invidiam pentru această culoare frumoasă, pe care eu nu avusesem norocul să o dobândesc.
Oftez, apoi dau drumul la telefon, pe una dintre melodiile recomandate pe YouTube, pentru a mă acompania în timp ce spăl vasele. Salazar avea să se întoarcă repede acasă, deoarece nu dura mult să ajungă până în centru, la restaurantul Calgary. După întâlnirea romantică a părinţilor, avea să se ducă să îi ia acasă cu maşina, iar eu speram să nu adorm până atunci, deoarece voiam să îmi spună cum a decurs totul şi dacă mamei avea să îi placă surpriza.
Sărbătoreau douăzeci de ani de căsătorie, iar tata cumpărase bilete de avion spre Paris peste o lună, pentru a sărbători aniversarea. Lui Salazar i se părea clişeic şi siropos, însă eu mă topeam după astfel de lucruri, mai ales că era vorba despre părinţii noştri, iar eu iubeam să văd cum dragostea lor creşte pe măsură ce înaintau în vârstă.
Pun farfuriile pe suportul din metal, pentru a se scurge, apoi îmi şterg mâinile, îmi iau telefonul şi păşesc spre uşa de la intrare. Deschid uşa şi observ cum maşina lui Salazar plecase demult, însă aştept şi privesc în întunecimea nopţii. Spre deosebire de alte seri, aceasta era mult mai răcoroasă, iar mirosul verii se estompa încet, fiind înlocuit cu cel de toamnă. La câteva case mai încolo, câţiva vecini făceau gratar şi dădeau o petrece în acelaşi timp.
Zâmbesc liniştită, deoarece fiecare moment petrecut în cartierul ăsta îmi dădea o stare de linişte sufletească. Toţi vecinii erau prietenoşi şi săritori, gata să te ajute să îţi mai construieşti încă o casă dacă era nevoie. Nu se întâmpla nimic interesant pe aici, în cea mai mare parte a timpului, dar îmi plăcea acest lucru.
Îmi scot telefonul pentru a-i da un mesaj Samanthei în legătură cu serialul la care mă bătuse de nenumărate ori la cap să mă uit. În câteva secunde îmi trimite mesajul cu numele acestuia şi mă încrunt, deoarece nu înţeleg de ce toată lumea face atât de multă zarvă cu acest renumit Game of Thrones. Oftez, apoi închi uşa şi păşesc spre sufragerie, şi aprind televizorul pentru a începe să mă uit la serial.
~*~
Rămân uimită de cât de mult îmi place serialul şi în acelaşi timp mă abţin la remarcile haioase ale lui Salazar în timp ce apare câte o scenă de sex sau de bătaie în episod. Înfulecă un pumn de floricele de porumb pe nerăsuflate, apoi se prăpădeşte de râs atunci când Tyrion, piticul, îl plesneşte peste faţă pe prinţul încrezut, al cărui nume l-am uitat cu desăvârşire. Îmi era greu să ţin pasul cu atât de multe nume încă din primele episoade, dar îmi plăcea, deoarece povestea era cât se poate de diversificată şi fiecare personaj avea rolul său pe care mai mult ca sigur aveam să îl aflu ulterior.
— Abia aştept să văd dragonii, rosteşte fratele meu în timp ce îşi întinde picoarele peste măsuţa de cafea.
— Şi eu, afirm şi zâmbesc larg. Crezi că vor ajunge să ucidă pe oricine stă în calea lor?
Salazar îşi butonează telefonul şi verifică încă o dată ora, apoi îşi reîndreaptă atenţia asupra mea.
— O vezi pe tipa aia cu părul blond deschis, aproape alb? Se spune că neamul din care se trage ea, îmblânzeau dragonii şi cred că asta o să facă ea, mai mult ca sigur.
Privesc spre care personaj se referă şi înţeleg ceea ce îmi spune, făcând o conexiunea în capul meu şi notându-mi să mă documentez puţin despre serial pentru a vedea toate clanurile şi familiile. Fiecare Casă reprezenta o familie foarte puternică şi mai mult ca sigur erau cunoscuţi şi temuţi pentru un motiv întemiat.
Brunetul îşi trosneşte oasele de la mâini şi se întinde, mai mult ca sigur simţea nevoia să se odihnească, dar deciseserăm să stăm trezi până aveau să ajungă părinţii noştri acasă.
— Crezi că o să îi placă mamei, cadoul de la tata? întreb atunci când episodul se termină şi apare coloana sonoră alături de producţie şi cast.
— Sunt sigur că o să îi placă. Întotdeauna îşi dorise să viziteze Parisul sau orice altă ţară din Europa.
Avea dreptate, deoarece de multe ori o auzeam pe mama cum îmi povestea despre muzeele din fiecare ţară pe care îşi dorea să le viziteze, fiecare munte, castel sau atracţie turistică. Ce-i drept, şi eu îmi doream să călătoresc, nu neapărat într-o altă ţară, puteam să mergem oriunde, atâta timp cât eram alături de ei.
Salazar mă trage şi îmi las capul pe umărul lui, în timp ce privim cum începe un nou episod.
— Am participat la cursa de ieri seară şi ghici ce, Nissanul meu a învins Camaroul rablagit al lui Jarel.
— Cum e posibil? întreb, nevenindu-mi să cred de reuşita lui.
De fiecare dată, Jarel îl învinsese pe Salazar în aproape toate cursele, însă recent, lucrasem împreună cu tata şi Jacob la îmbunătăţirea Nissanului. Nu credeam că îmbunătăţirile aduse aveau să facă o diferenţă atât de mare.
— Nu doar maşina îţi aduce succesul, Saskia. Depinde foarte mult şi de cât de bun eşti ca şofer. Să nu te laşi niciodată intimidată de vreo altă maşină mai mare sau mai puternică decât cea pe care o vei avea tu. Totul stă în abilităţile şi reflexele tale.
Dau afirmativ în cap şi reflectez la ceea ce îmi spune, găsindu-i sensul. Era adevărat ceea ce îmi spunea, însă era cu dus şi întors, deoarece nici dacă ar fi fost să concureze cu un trabant nu ar fi câştigat în faţa maşinii lui Jarel.
— Adu-ţi aminte tot ce te-am învăţat atunci când vei da examenul pentru permis şi o să fie totul bine, mă linişti el.
— Aşa-i! Poliţistul o să îmi dea permisul şi premiul de onoare dacă îi fac un drift în sensul giratoriu, fără să îl omor.
Salazar râde zgomotos şi mă face să mă cutremur, ttodată încep şi eu să râd.
— Tare mult aş vrea să o văd şi pe-asta!
Melodia telefonului său ne anunţă că a primit un mesaj de la tata. Salazar îl citeşte şi apoi se ridică de pe canapea şi îşi ia geaca.
— Mă duc să îi iau de la restaurant, mi se adresează calm, mă întorc repede.
Dau afirmativ din cap şi îl urmez până la uşă şi îl privesc cum se urcă în Nissan, apoi porneşte de pe loc şi se îndepărtează de-a lungul străzii. Închid uşa şi mă întorc în sufragerie pentru a mă reîntoarce la serial. Chiar dacă Salazar mai văzuse episoadele din primul sezon, îmi spusese să i-o iau înainte, deoarece voia să ajung la sezonul doi să ne uitam împreuna.
Telefonul îmi vibrează şi primesc un mesaj de la Jacob. Îl deschid şi zâmbesc la poza din seara cursei, cu el şi Salazar sprijiniţi amândoi de Nissan, gata să câştige cursa. Simt cum îmi doresc nespus să particip şi eu la curse, să simt ceea ce simte Salazar atunci când conduce, să simt ceea ce îl face atât de înnebunit după adrenalină şi viteză. Încă nu simţisem aceste lucruri în dăţile când mă urcase la volanul maşinii pentru a mă învăţa să conduc.
Îi raspund lui Jacob cu o poză făcută la ecranul televizorului, pentru a-i transmite că mă uit la serialul pe care atât el cât şi Sam l-au văzut. Oftez apoi îmi pun telefonul la încărcat, nu înainte să mă uit cât e ceasul şi să calculez mintla câte ore de somn mi-au mai rămas. Mă consolam cu ideea că se vor întoarce curând şi că aveam să stăm de vorbă, iar apoi o să pot dormi liniştită. Proastă alegere. Nu mi-au mai rămas aşa multe ore de dormit, însă mă încăpăţânam să stau trează, deoarece o stare de nelinişte mă cuprinde pe măsură ce liniştea din casă e umplută de sunetele televizorului.
Privesc absentă imaginile, fără a mai fi atentă la ceea ce se întâmplă şi încep să mă gândesc cu teamă la motivul pentru care Salazar şi părinţii nu mai apăreau pe uşa de la intrare. Când i-a dus la restaurant i-a luat cincisprezece minute, însă acum deja trecuse o oră. Îmi privesc telefonul de neumărate ori, în speranţa că poate îmi dăduse un mesaj vreunul din ei. Încercasem să îi sun pe toţi trei, însă de fiecare dată îmi intra căsuţa vocală şi încercam să gândesc pozitiv, în speranţa că poate nu aveau semnal şi se apropiau de casă.
Inima îmi sare peste câteva bătăi şi un cutremur lăuntric mă cuprinde atunci când aud câteva ciocănituri în uşa de la intrare. Înghit în sec şi mă ridic precaută. De ce ar bate cineva la uşa mea la ora asta? Dacă Salazar ar fi ajuns acasa, nu ar mai fi bătut. Era vreo glumă proastă sau ce naiba? Dacă era aşa, nu era deloc amuzantă. Iau umbrela cea lungă de lângă cuier, pentru a o folosi pe post de armă, în timp ce furnicăturile din membre încep să mă usture, iar inima îmi bate de parcă ar dori să îmi spargă toracele.
Verific telefonul, sperând că poate Jacob se gândise să treacă pe aici, însă nu mai era activ de patruzeci de minute. Când mă apropii de uşă, mă uit precaută pe vizor şi mă încrunt atunci când văd un poliţist bătrând stând în faţa uşii, brăzdat de luminiile girofarelor maşinii de poliţie din faţa casei.
O transpiraţie de gheaţă îmi acaparează spatele, iar focul din stomacul meu mă face să tremur de spamă. Nu era abună, mai ales că familia mea nu mai apăruse. Îmi doream din suflet ca motivul pentru care poliţistul se afla aici să fie că Salazar avea probleme din cauza curselor ilegale şi nu din cauza altui lucru.
Deschid uşa şi dau ochii cu poliţistul trecut de patruzeci de ani. Mă încrunt la el şi îmi las ochii să fugă spre partea din faţă a curţii mele, mai exact pe partea cealaltă a străzii, unde observ o maşină neagră şi doi băieţi care stateau sprijiniţi de ea, alături de alţi tipi care erau duşi într-o dubă a poliţiei. Înghit în sec, deoarece îmi dădea impresia unei bătăi între băieţi, de altfel, tipică, însă ceea ce nu îmi era clar era de ce se aflau atât de aproape de casa mea?
— Saskia Capello? mi se adresează pe un ton blând.
— Da, eu sunt. Ce s-a întâmpla?
Încerc să îl cercetez, pentru a obţine orice urmă de răspuns care mi-ar putea alunga groaza din interiorul meu. Încep să tremur şi nu îmi dau seama dacă este din cauza tăcerii provenite din partea lui sau a frigului din noaptea aceasta.
— Îmi pare rău să vă aduc aceste veşti, dar... în seara asceasta, la ora 01:45, în intersecţia dintre St. Herzberg şi Bulevardul Holding s-a produs un teribil accident...
Mintea începe să facă slalom printre cuvinte, iar ecoul ultimului cvuînt rostit crează valuri, cutremurându-mă în acelaşi timp. Inspir şi expri sacadat, iar lacrimile mi se strâng în colţul ochilor şi îmi doresc ca asta să fie un coşmar. Îmi doresc să mă trezesc. Îmi doresc să deschid ochii şi totul să se estompeze. Îmi era frică să aud ceea ce avea de când.
— Ne temem că victimele ar putea fi membrii familiei tale, domnişaoră. Dorim să vii cu noi pentru a ne ajuta să îi identificăm.
Aerul îmi dispare din plămâni, iar imaginea din faţa mea începe să se înceţoşeze din cauza lacrimilor. Mă sprijin de uşă şi încer să îmi amintesc ce a spus, dorindu-mi ca totul să fie o nenorocită de glumă, un nenorocit de coşmar, orice altceva, dar nu realitatea.
— Cum... Cum adic, victime? întreb aducându-mi aminte cum să respir şi să vorbesc. Mai sunt în viaţă, nu-i aşa? Sunt răniţi...?
Poliţistul nu îmi răspunde, însă privirea lui îmi afirmă cele mai negre gânduri ale mele.
— Luaţi-vă o geacă şi vă rog să mp urmaţi până la locul accidentului.
Cu mâinile şi picoarele tremurând, mă întorc înapoi în casă şi îmi iau geaca din cuier, teneşii şi înui uşa. Îl urmez pe poliţist şi îmi înghit suspinele de plâns, pentru a nu face o criză de plâns de faţă cu el.
~*~
Mă încrunt la vederea luminii girofarelor maşinilor de poliţie, a salvărilor cât li a pompierilor şi tocmai terminaseră de sting focul provenit de la cele două maşini avariate puternic.
Deschid uşa şi mă îndrept cu paşi grăbiţi printer poliţişti şi cei de la criminalistică, iar imagine ace se înfăţişează în faţa ochilor mei mă face să urlu de disperare. Mă arunc peste benzile întinse de poliţişti pentru a ţine lumea la distanţă şi mă trîntesc în genunchi peste cadavrele părinţilor mei. Trag de mâinile lor şi le urlu numele, în timp ce lacrimile îmi curg nestăvilite pe faţă.
Durerea din pieptul meu creşte pe măsură ce cei trei nu îmi răspund, nu mişcă şi dau niciun semn că ar fi încă în viaţă.
— Mami!urlu fără să mă gândesc. Tati!
Simt cum câţiva oameni mă strigă şi mă trag de subsuori cât mai departe de cadavrele familiei mele, în timp ce eu opun rezistenţă şi nu mă las îndepărtez de ei. Îi prind mâna mamei şi îi pipăi degetele reci şi însângerate, în timp ce rochia ei este îmbibată de sânge iar faţa ei este de nerecunoscut. Faţa tatei pare mult mai albă decât cea a mamei, iar Salazar este îmbibat de sânge, nereuşind să îi disting nicio parte a feţei care îl făcuse atât de chipeş cândva.
— Salazar!
Am înghiţit în sec, cu inima pulsându-mi cu putere, iar respiraţia devenindu-mi din ce în ce mai crescută pe măsură ce mă înnecam cu propriile suspine. Simţeam că nu aveam aer şi îmi doream să mor aici, să mpr alături de ei. Îmi doream să plec alături de ei şi să nu trag cu disperare de trupurile lor pentru a-i readuce la viaţă.
Îmi doream să şterg din minte această imagine îngrozitoare şi să îmi păstrez orice altă amintire frumoasă alături de ei. Ei nu semănau deloc cu familia mea. Nu răspundeau atunci când îi strigau.
De ce nu îmi răspundeau ?
De ce nu ridicau ?
De ce mama nu îmi prindea mâna în mâinile ei şi mi le mângâia aşa cum obişnuia ? De ce nu îmi spunea că toul e doar un coşamr ?
De ce tata nu îmi zâmbea aşa cum o făcuse înainte să plece de acasă ? De ce nu îmi spunea că totul va fi bine ?
De ce nu mă îmbrăţişa Salazar ? De ce nu îmi spunea că totul e doar în mintea mea ?
Nota autorului:
Buna dragilor! Am revenit cu un capitol detaliat al evenimentelor din trecut şi a tot ce s-a întâmplat cu familia Saskiei. Am oferit o nouă perspectivă