- Ah, nu, nu știa, se grăbi Johanna. M-ar fi bătut bătut dacă ar fi aflat că am ținut neapărat să-i arăt că se înșelase în privința mea, căci tot timpul îmi spunea că sunt prea proastă ca să pot învăță să citesc. Desigur că mă bătea și pentru că eram proastă, așa că nu cred că...
Era pentru prima dată când îi vorbea deschis despre bătăile pe care le primea și, deși el știa demult adevărul, se cutremură s-o audă pomenind despre asta.
- Ce nu crezi? o întrebă cu voce răgușită de emoție.
Johanna se strânse la pieptul lui înainte de a-i răspunde.
- Nu cred că a avut vreodată nevoie de vreun motiv ca să mă bată.
- Nu te va mai atinge niciodată.
Furia din vocea lui o îngheță.
- Știu că vei avea grijă de mine.
- Să fii sigură.
N-o deranja vocea lui aspră, dimpotrivă, a alina. Gabriel era mânios pentru ea.
- Ai riscat foarte mult când ai înlocuit pergamentele. Ce te făceai dacă Raulf se hotăra să mai citească o dată ordinul regelui?
- Cred că a meritat să risc. Era un document important, care trebuia salvat. Avea semnătura și sigiliul lui John pe el.
- A fost tare prost să semneze...
- Se crede de neînvins, zise ea. Și cred că se gândise că Raulf nu l-ar crede pe Williams fără un ordin scris. N-avea nici prea mult timp, deși nu prea știu din ce pricină, așa că regele nu l-a putut chema pe Raulf la Londra.
- Unde e pergamentul?
- L-am înfășurat în fâșii de pânză și l-am ascuns în altarul capelei pe care Raulf tocmai o construise pentru episcop. Este între două lespezi de marmură.
Gabriel o simți înfiorându-se și o strânse și mai tare în brațe.
- Știi, mă hotărâsem să-l distrug înainte să aflu de moartea lui Raulf, dar m-am răzgândit.
- De ce?
- Voiam ca cineva, în viitor, să afle adevărul.
- Pe mine mă interesează mai mult să te știu în siguranță, Johanna. Nu-ți dau voie să pleci în Anglia să-l vezi pe rege.
- Dar nu vreau să fie război, șopti ea aproape izbucnind în lacrimi.
Gabriel o sărută pe frunte, rugând-o să nu-și mai facă atâtea griji.
- Îl voi convinge eu pe rege să ne lase în pace.
- Doar nu vrei să pleci în Anglia? încercă ea să se împotrivească.
- E târziu, Johanna. Culcă-te, îi zise el, neluând în seamă întrebarea ei.
Oboseala o învinse pe Johanna și se hotărî să aștepte până dimineață pentru a-și convinge soțul să nu întreprindă nimic înainte de a alcătui un plan. Nu-l va lăsa să plece fără a lua cu el o armată de highlander-i.
Dar dimineață se dovedi a fi prea târziu pentru a-l convinge pe Gabriel. După ce se îmbrăcă și coborî pentru a-și găsi soțul, Nicholas îi dădu de veste că el părăsise deja castelul.
Johanna avea nevoie de toată puterea ei de stăpânire pentru a nu izbucni în plâns. Își petrecu ziua plimbându-se îngrijorată, dar nervi o părăsiră până la vremea cinei.
Părintele MacKechnie se așeză în capul mesei la insistențele ei; Johanna stătea în dreptul lui, lângă Clare, iar Nicholas în stânga preotului.
Numai gândul la mâncare o făcea pe Johanna să i se întoarcă stomacul pe dos. Nu putea suporta nici măcar să-i vadă pe ceilalți mâncând, dar nu scoase un cuvânt până ce tăvile nu fură ridicate de pe masă.
- Nicholas, de ce l-ai lăsat să plece? strigă ea.
- Să-l las să plece? Johanna, nu știi cât m-am certat cu el, dar încăpățânatul n-a vrut să mă asculte.
Johanna încercă să se calmeze.
- Atunci, și tu îți dai seama de primejdie...
Nicholas clătină din cap.
- Nu m-am certat cu el pentru că voia să plece, ci am încercat să-l conving să mă lase să plec cu el.
-N-a luat destui soldați cu el.
- Soțul tău știe ce face, Johanna, îi luă Nicholas apărarea.
- Dar n-a avut timp destul pentru a alcătui un plan. Nu poate să dea pur și simplu buzna la Curte și să ceară o audiență regelui.
- Ba poate, zâmbi Nicholas. Soțul tău poate fi foarte convingător, când vrea. Sunt sigur că va obține audiența.
- Ar fi trebuit să te duci cu el, Nicholas, zise și Clare. Ești unul din nobilii lui și regele te-ar fi ascultat.
Nicholas se întoarse către femeia aceea frumoasă, care se încruntă vizibil indignată la el.
- Exact de asta am încercat și eu să-l conving.
Dar Johanna clătină din cap:
- Numai Gabriel îl poate sili pe rege să înțeleagă cum stau lucrurile.
Nicholas se rezemă de speteaza scaunului, privind-o atent:
- Ce vrei să spui, Johanna?
Ei îi păru imediat rău de remarca pe care o făcuse.
- Pentru că e soțul meu, îi răspunse fratelui ei. Și-apoi, aseară ai spus că ai încercat să vorbești cu regele, dar el n-a vrut să te asculte.
- Ar fi trebuit totuși să mă duc cu el.
- Și de ce nu te-ai dus? îl întrebă Clare.
- Pentru că mi-a cerut să rămân aici, să am grijă de tine, Johanna. Și să știi că va fi foarte supărat, când se va întoarce, dacă te va găsi bolnavă de câte griji ți-ai făcut.
- Dacă se va întoarce, murmură Johanna.
-Îl faci de rușine pe Gabriel cu vorbele astea, spuse Nicholas. Ar trebui să ai încredere în el.
Johanna izbucni în plâns. Părintele MacKechnie își lăsă bucata de pâine din mână și se grăbi s-o consoleze.
- Ei, haide, copila mea. Va fi totul bine.
În vreme ce preotul încerca s-o liniștească pe Johanna, Clare se întoarse din nou către Nicholas pentru a apăra purtarea prietenei ei.
- Își iubește soțul, strigă ea. Cum îndrăznești s-o cerți? E îngrijorată pentru el și nu e cazul s-o faci să se simtă vinovată sau rușinată de temerile ei.
Clare sfârși prin a țipa la el; se ridicase în picioare și își încrucișase mâinile la piept, privindu-l încruntată. Pe chipul lui Nicholas nu se putea citi nimic. Adevărul era că nu se simțea deloc jignit de purtarea sau vorbele ei, dimpotrivă chiar, i se părea admirabil modul în care Clare luase apărarea Johannei.
- Cum ai ajuns atât de credincioasă surorii mele într-un timp atât de scurt?
Vocea lui era blândă și mângâietoare și furia păru s-o părăsească imediat pe Clare. Se prăbuși înapoi pe scaun, își aranjă pledul pe umăr și își dădu părul la o parte din ochi, apoi ridică nou privirea către Nicholas. El îi zâmbi. Era într-adevăr un bărbat chipeș și privirea lui blândă o încălzea. Își scutură capul pentru a alunga astfel de gânduri și încercă să-și amintească întrebarea lui.
- Sora ta mi-a salvat viața.
Johanna își șterse ochii și-i mulțumi preotului, apoi se întoarse către Clare.
- Te-ai salvat singură, Clare.
- I-ai dat și tu o mână de ajutor, îi spuse părintele MacKechnie.
Alex apăru în acel moment în ușă, sărind de pe un picior pe celălalt și așteptând să fie băgat în seamă. Johanna îl zări și se scuză imediat de la masă.
- Trebuie să-l culc.
- Te mai întorci jos? o întrebă Clare.
- Sunt prea obosită în seara asta, îi răspunse Johanna. Cred că mă culc și eu.
- Atunci vin cu tine.
Clare se ridică în picioare, se înclină în fața preotului, apoi se întoarse către Nicholas:
- N-am vrut să țip la tine.
Nicholas se ridică o dată cu sora lui; Clare ocoli masa pentru a ieși, dar se opri lângă el. Era foarte înalt și trebuia să-și dea capul pe spate pentru a privi în ochii lui. Avea ochi frumoși... pentru un englez.
- Mi-am cerut scuze. N-ai nimic de spus?
- Ca să țipi din nou la mine? Se pare că te supără orice aș spune, Clare MacKay.
- Nu-i adevărat, se apără ea.
Nicholas zâmbi.
- Te-a prins aici, izbucni în râs părintele MacKechnie. I-ai arătat că are dreptate.
Clare nu-și dădea seama dacă Nicholas glumește sau nu, dar simțea că se-nroșise toată și nu înțelegea de ce. Doar nu făcuse nimic pentru a se simți stânjenită. Își zise că pierduse destul timp încercând să-l înțeleagă pe englezul ăsta ciudat. Se întoarse către preot, îi ură noapte bună, apoi îi murmură același lucru și lui Nicholas.
- Somn ușor, Clare.
Mângâierea din vocea lui o făcu să se-nfioare. Îl privi și-l văzu făcându-i cu ochiul.
Se stăpâni să nu fugă afară din sală; ieși ca o lady. Și nici nu râse până ce n-ajunse la ușă. Apoi chipul i se destinse într-un zâmbet și începu să suspine în vreme ce urca scările. Englezul era absolut de neacceptat pentru ea, dar, Dumnezeu s-o ajute, începuse să-l placă puțin.
Nicholas o urmări cu privirea până ce ieși din sală, apoi îl auzi pe părintele MacKechnie rugându-l să ia din nou loc.
- Nu pleca încă. Hai să bem ceva. Nici unul din noi nu va dormi prea mult în noaptea asta, așa îngrijorați cum suntem.
Nicholas umplu paharul preotului.
- Clare mă intrigă, spuse el.
- Da, e foarte frumoasă, nu-i așa?
Nicholas dădu aprobator din cap.
- Erai aici când a venit?
- Da.
Nicholas așteptă ca preotul să continue, dar văzând că nu părea dornic să mai spună ceva, adăugă:
- Sunt răspunzător pentru ea câtă vreme e aici, părinte.
- Da, așa e.
- MacBain mi-a spus că tatăl ei va veni s-o ia mâine sau poimâine.
- Nu știam asta. Ce ai de gând să facă? O lași să plece?
- Trebuie să-mi spui ce i s-a întâmplat. Altminteri nu pot să iau nici o decizie. Clare pare foarte neliniștită de vestea pe care a primit-o.
– Vrei să spui de sosirea tatălui ei?
Nicholas dădu aprobator din cap.
– Ar fi mai bine să ştii şi tu ce i s-a întâmplat bietei copile, oftă preotul. Clare MacKay a fost adusă la noi plină de sânge de parcă ar fi sfâşiat-o lupii. E un miracol că nu i-au rămas semne pe faţă şi e un miracol că mai trăieşte. Îi dădusem deja ultima binecuvântare, adăugă el pentru ca Nicholas să înţeleagă că nu exagera cu nimic.
Apoi îi povesti englezului întreaga întâmplare. Îi plăcu reacţia lui. Nicholas era pur şi simplu înfuriat.
– Deci e însărcinată cu un MacBain? întrebă el, când preotul se opri.
– Nu, fiule, nu e însărcinată. A minţit, înţelegi, şi a mărturisit totul laird-ului nostru abia aseară. Mi-a spus şi mie azi dimineaţă, dar nu la spovedanie şi nici nu mi-a cerut să păstrez taina, aşa că pot să-ţi vorbesc despre asta, se grăbi să adauge. Mi-a spus că se simte uşurată acum. E o femeie mândră, nu-i place să mintă.
– Atunci, de ce a minţit?
– Era singura cale pe care a găsit-o pentru a scăpa de MacInnes. A riscat mult. Putea fi ucisă.
– Din câte mi-ai spus, a lipsit foarte puţin ca să nu fie ucisă.
Preotul dădu din cap aprobator.
– Tatăl ei e singurul care n-a aflat adevărul. Se aşteaptă să-l întâlnească mâine pe tatăl copilului ei şi să stabilească data cununiei.
Discuţia ciudată din seara aceea începea dintr-o dată să capete sens pentru Nicholas.
– MacBain mă tot întreba dacă o recunosc pe Clare. Credea că eu sunt vinovat pentru situaţia ei.
– Nimeni nu te mai poate acuza, fiule. Ar fi fost convenabil ca tu să fii de vină, cel puţin cred că laird-ul găsea că ar fi fost convenabil.
Nicholas clătină din cap.
– Nenoro... se opri însă la timp. Ce va spune tatăl lui Clare când va afla că l-a minţit?
– Nu se poate şti. Eu voi încerca, fireşte, să-l liniştesc, dacă-şi pierde cumpătul, dar adevărul e că mi-e teamă pentru ea. Laird-ul MacKay e un om aspru. Îşi iubeşte mult fiica, dar când va afla că l-a minţit s-ar putea s-o mărite cu primul care-i iese în cale. Prevăd că n-o să-i fie prea bine.
Nicholas se gândi în tăcere, câteva clipe, la cele ce-i spusese preotul.
– N-am putut s-o salvez pe Johanna, şopti el moale, de par-că ar fi vrut să se spovedească.
Preotul îşi aşeză cupa pe masă şi se întoarse către el.
– Nu te poţi învinovăţi pentru ceea ce i s-a întâmplat Johannei. Mi-a mărturisit că ţi-a ascuns adevărul pentru că-i era ruşine.
– Ar fi trebuit să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă, murmură Nicholas. Raulf o ţinea tot timpul ascunsă şi ar fi trebuit să înţeleg din ce cauză. Era clar că nu voia să-i văd chipul vânăt. Dumnezeule, cât de mult aş vrea să fiu eu cel care-l va ucide!
Preotul se hotărî să schimbe subiectul.
– Ar fi mai bine să te hotărăşti ce vei face când laird-ul MacKay va ajunge aici. Johanna nu vrea s-o lase pe Clare să plece şi te previn, fiule, vei avea de-a face şi cu sora ta, nu numai cu tatăl lui Clare. Pe deasupra mai vin şi trimişii regelui să-i ceară Johannei să se întoarcă în Anglia.
– John m-a asigurat că va trimite numai doi soli însoţiţi de patru soldaţi ca escortă. Va dura numai câteva minut e să le dau răspunsul lui Gabriel şi să-i trimit înapoi.
– Laird-ul crede că va putea să-l convingă pe rege, nu-i aşa?
– Da, aşa e.
– Mă întreb cum crede că va reuşi.
– Era foarte încrezător că va reuşi să-l convingă pe rege să-şi retragă sprijinul acordat lui Raulf, dar n-a vrut să-mi spună exact ce are de gând să facă.
– Eşti prins la mijloc, după câte văd eu. Nu-ţi poţi chema vasalii să lupte alături de tine, căci eşti în Highlands şi asta ar putea fi interpretată ca o revoltă împotriva propriului tău rege.
– Trăim timpuri foarte grele. E de necrezut ca un vasal să-şi piardă încrederea în stăpânul său. Majoritatea nobililor englezi însă s-au săturat să mai înghită purtarea lui John şi se vorbeşte tot mai mult de revoltă.
– Nici nu mă mir. Regele vostru şi-a făcut mai mulţi duşmani decât prieteni.
– Cam aşa e. L-a stârnit chiar şi pe Sfântul Papă împotriva lui. Pluteşte ceva în aer, părinte, şi dacă John nu ia seama la timp, va fi silit în cele din urmă să renunţe la putere pentru a-şi salva tronul.
– Un rege fără putere? Cum e posibil aşa ceva?
– John va fi silit să renunţe la câteva din prerogativele sale în favoarea nobililor.
Preotul nu mai auzise niciodată de aşa ceva. Şi totuşi, nu mai văzuse nicicând în viaţa sa destul de lungă un om mai nepotrivit să poarte coroana ca John. Auzise multe lucruri despre purtarea regelui şi nu se putea ca toate faptele ce i se povestiseră să fie neîntemeiate. Dacă numai jumătate din ele erau adevărate, atunci John va avea multe de explicat când va sta în faţa Creatorului său.
– Ai încredere în regele tău?
– Voi continua să-l slujesc până ce legătura dintre noi va fi ruptă. Sunt vasalul lui.
– Dar ai încredere în el?
Nicholas nu-i răspunse. Îşi dădu scaunul la o parte, îi ură noapte bună părintelui şi ieşi fără a mai spune un cuvânt.
Dar tăcerea era şi ea un răspuns.