"Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui nu are niciun sens" - Nuntă în cer – Mircea Eliade
Capitolul 34
Destinul
Mă trezesc brusc pentru că simt că ceva nu e în regulă. Privesc în sus, tavanul, pentru câteva secunde, apoi îmi sucesc capul pe pernă și îmi dau seama că Sin nu mai e lângă mine. Imaginile de noapte trecută îmi cutreieră prin minte, derulându-se ca într-un film și nerecunoscându-le, ceea ce mă fac și mai confuză. Caut orice indiciu care să îmi dea de înțeles că totul fusese un vis, însă tocmai faptul că mă aflam în patul lui Sin mă făcea să cred că fiecare imagine din capul meu era adevărată.
Zâmbesc la amintirea atingerilor sale pe corpul meu și constat că sunt îmbrăcată, deși m-am culcat dezbracată alături de Sin, care cel mai probabil mă îmbrăcase cu vreunul din tricourile lui de dinainte să fi plecat. Am privit împrejur și am ascultat, în speranța să îi aud pașii prin casă, însă eram singură. Privesc pe geam, iar culoarea gri de afară îmi dă de înțeles că este o zi înnorată și rece, probabil fiind pe punctul de a ploua sau a ninge.
Inspir adânc și expir lent, cu ochii închiși de data asta, adulmecând aerul din jur și simțind cum mirosul lui Sin mă înconjoară și mă face să zâmbesc. Pielea mi se furnică și mici fiori îmi circulă prin vene, parcă resimțindu-i buzele și limba în locuri pe care nu credeam că le va descoperi cineva vreodată.
Mă ridic în fund și încerc să-mi dezmorțesc brațele și corpul, apoi mă dau jos din pat și îmi fac curaj să ies din dormitor. Frigul din cameră mă săgetează și îmi vine să intru din nou sub patură, insă refuz. Îmi iau teneșii și ies din casă. Aerul rece mă izbește din plin și îl simt cum îmi pătrunde adânc până-n plămâni, făcându-mă să mă încrunt la griul anost de pe cer. Am închis ușa de la intrarea casei lui Sin observând că mașina lui nu mai era parcată pe aleea din față și mă îndrept spre casa mea.
Încerc să intru cât de subtil pot, pentru a nu o trezi pe Sam, amintindu-mi că este încă deveme și cel mai probabil doarme. Simt parfumul lui Jacob încă de cum intru în sufragerie, apoi urc scările și înjur la fiecare scârțâit al scândurilor. Îmi era frig și voiam să mă îmbrac cu ceva mai gros, însă voiam mai mult de atât să verfic dacă Emilia era în regulă. Starea în care am lăsat-o ieri era mai mult decât deplorabilă și îmi doream nespus să o pot ajuta cu ceva, așa că am intrat în camera mea cu grijă să nu fac zgomot, mi-am ales o geacă groasă, cizme și un rucsac în care mi-am pus câteva fursecuri și ceaiuri, căci știu că erau preferatele ei.
Am plecat din casă fără să verific dacă Sam era în camera ei, însă mai mult ca sigur dormea alături de Jacob și mă bucuram nespus pentru cei doi și pentru faptul că s-au apropiat și că aveau grijă unul de celălalt.
- Sper să-mi amintesc unde locuiește...
Deși am oprit ieri în fața blocului Emiliei, speram să nu încurc cumva și să mă plimb aiurea printre blocuri. Am mărit pasul, luând-o pe jos deoarece mașina mea rămăsese în fața cofetăriei. Trebuia să mă întorc acolo să o iau, așa că mi-am redresat traseul și am pornit-o pe jos spre cofetărie.
În mai puțin de douăzeci de minute am ajuns pe strada unde se produsese ieri nefericitul eveniment și am fost surprinsă să văd mașinile de poliție, împreună cu câțiva polițiști investigând zona. L-am căutat din priviri pe Sin, însă nu am zărit nici urmă de el, ceea ce mă făcea să cred că probabil era la secție, cărându-i pumni lui Xavier.
- Domnișoară, nu aveti voie în această zonă, mi se adresă unul dintre polițiști.
Am privit circumspectă înspre cofetăria fără geamuri, și la dezastrul din interior, simțindu-mi nodul din interior cum mi se strânge în stomac. Îmi era groază să privesc în interior, căci toate amintirile și spaima îmi reveneau din nou în minte. Parcă și acum îmi simțeam cioburile în spate, adâncindu-se tot mai mult în carne.
- Am venit să-mi iau mașina, domnule ofițer. Am lăsat-o ieri parcată aici, am spus arătând spre Nissanul meu argintiu.
Polițistul dădu din cap, privindu-mă din cap până-n picioare, apoi măsurând mașina din priviri. Nu părea cu mult mai în vârstă decât Sin, poate cu vreo patru sau cinci ani mai mare, însă nu era nici pe departe la fel de impunător și periculos ca el.
Am descuiat Nissanul din cheile de rezervă din rucsac, apoi am intrat în mașină sub ochii mistuitori ai polițistului. Am închis ușa și am pornit mașina așteptând ca în orice clipă să vină și să-mi bată-n geam și să se ia de mine, însă nu se întâmplă asta și mă lăsă să plec.
Am răsuflat ușurată și am accelerat motorul spre casa Emiliei. Orașul părea pustiu la ora asta, ceea ce mă mira, privind ceasul din bord. Nu era chiar atât de devreme și în fond era în mijlocul săptămânii, dar poate era doar imaginația mea. Am oprit mașina în fața blocului unde îmi aminteam că intrase Emilia și am coborât grăbită din mașină. Abia așteptam să o văd și mai presus de atât, să reușesc să o fac să se simtă mai bine cu puțin ceai și niște furseuri.
Intru în scara blocului, sesizând că nu avea niciun interfon la care să sun, mă făcea să îmi fie și mai greu, căci nu îmi aminteam etajul la care îmi spusese mai demult unde locuia. Era oare etajul trei sau patru?
Am urcat un etaj, apoi pe al doilea și mă pregăteam să îl urc pe al treilea când în colțul scării, imediat lângă trepte, în lumina slabă care-și făcea loc pe mica fereastră din perete, am zărit un bărbat îmbrăcat în negru, stând nemișcat, drept ca un creion, sprijinit de zid, cu mâinile la spate și privindu-mă fix. Mă încordez instantaneu, strângând din dinți și mă las inundată de un sentiment acut de groază.
Încerc să înghit gheara care îmi strânge tendoanele gâtului cu putere și încerc să-mi ordon propriului corp să se rotească și să o ia la goană pe scări.
- Bună, Saskia. Am ordin să te oblig să vii cu mine.
- Ba pe dracu'!
Mă întorc cu spatele și rămân împietrită când zăresc în fața mea un alt străin, perechea celuilalt. Îmi blochează orice urmă de scăpare, în timp ce celalalt vine în spatele meu și mă prinde de încheietură. Durerea care mă străpunge în ceafă mă face să văd puncte negre în fața ochilor și pierd contactul cu realitatea.
Durerea din ceafă se prelungește de-a lungul coloanei vertebrale, unindu-se într-o durere minunată și sfâșietoare, parcă amorțindu-mă și totodată mă face să devin conștientă. Încerc să-mi dau seama dacă locul în care mă aflu îmi este străin sau am mai fost vreodată aici. Încăperea este veche, iar pereții stau să pice, unii fiind deformați și distruși, iar alții impregnați de mucegai și igrasie. Miroase îngrozitor aici și îmi reprim strănuturile care doresc să apară, din motivul de a nu mă face auzită. Nu aud nicio mișcare împrejur, însă îmi dau seama că undeva în jurul meu o ușă este deschisă, căci vântul bate cu putere, iar frigul îmi pătrunde în oase.
Îmi trag picioarele, mă ridic în fund și stau sprijinită cu spatele de zid. Respir lent, și ascult tăcută orice mișcare dimprejur. Aud căteva pietre scrâșnind sub greutatea unui corp, sunete de pași apropiindu-se. Înghit nodul de salivă din gură și expir adânc.
Încăperea era luminată progresiv de undeva de la o fereastră pe care nu o puteam vedea, astfel îmi dădea de înțeles că nu era cu mult trecut de ora trei după-amiaza.
- Bucuros să te revăd, spuse străinul pe care îl văzusem în scara blocului.
Era cam de aceeași vârstă cu mine, poate cu un an sau doi mai mare, însă culoarea arămie de pe piele îmi dădea de înțeles că era negru și probabil vreun hoț sau violatar. Am scrâșnit din dinți gândindu-mă că am ajuns să sfârșesc într-un loc mizer ca ăsta, alături de un psihopat.
- Cine ești? am șuierat.
- Nu te prinzi atât de repede, nu?
M-am încruntat la el, neînțelegând sensul cuvintelor lui.
- Vreau să știu cine ești și ce dorești... Dacă vrei bani, îți pot da, eu...
- Acum înțeleg de ce lui Xavier îi face atâta plăcere să își bată joc de tine, spuse el râzând.
Am făcut ochii mari de uimire, în încercarea de a face legătura. Îmi dădeam seama că Xavier era nebun cu capul, însă nu vedeam de ce ar avea el vreo legătură cu asta. De ce ar fi pus pe neghiobul ăsta să mă aducă într-un loc ca ăsta?
Străinul își scoate pistolul și îl îndreaptă asupra mea, iar sângele îmi îngheață în vene. Țintuiesc golul negru al țevii pistolului, pregătindu-ma dintr-o secundă într-alta să aud zgomotul și apoi să simt glonțul.
- N-ai idee câte rahaturi se ascund în trecutul tău, fetițo și cât de prețioasă îți e viața.
- Dacă e atât de prețioasă, nu m-ai ucide, am murmurat.
Străinul se apropie și se opri până ce între noi se crease o distanță de trei metri. Nu aveam cu ce să mă apăr și nici nu aș fi putut să fac vreo mișcare. Tipul era mult prea mare și în orice secundă mă putea ucide, doar apăsând trăgaciul.
- Ce caut aici? am întrebat. De ce te-a pus Xavier să mă aduci aici?
- Secretele. Din cauza lor. Secretele trebuie păstrate, iar dacă tu continui să rămâi în viață, secretele vor ieși la iveală.
M-am încruntat din nou neănțelegând la ce naiba se referea negrul din fața mea.
- Ce secrete? Despre ce naiba vorbești acolo?
Aștept resemnată să mor sau să mi se răspundă la întrebare, însă sunetul unor focuri de armă, venite de undeva de afară, întrerupe totul. Ochii lui se întroc, apoi își întoarce întreg corpul în spate pentru a vedea ce se întâmplă. Orice sau oricine ar fi, se apropie, căci zgomotul de armă și de focuri se aude tot mai puternic, pesemne că ucidea tot ce se afla împrejur. Nici unul din noi nu mișcă și nu respiră. Pietrele se aud ciocnindu-se unele de altele, nisipul sârțâind sub tâlpi, iar pașii apropiindu-se cu repeziciune. Inima mi se oprește preț de câteva secunde la vederea lui Sin îndreptată cu arma înspre negrul din fața mea.
- Ce mama naib...
Negrul nici nu apucă să scoată vreun sunet, căci glonțul care-i străpunse pieptul făcându-l să urle de durere. Ochii mei îi întâlnesc pe ai lui, însă nu văd nimic cald în ei, ci erau de gheață, reci și fără suflet.