„La ce-ţi folosesc atâtea cunoştinţe dacă nu ştii cum să-ţi conduci inima?"
- Mihail Drumeș
Capitolul 29
Trișoare
Verificând ultima întrebare și citind-o pe prima am încercat să găsesc o legătură între enunț și răspunsurile pentru cea de a doua. Simțeam că e o legătură deoarece mai avusesem examene în care în enunțul uneia era răspunsul pentru o alta și invers, iar eu aveam vaga impresie că așa era. De asemenea, nu îmi mai aduceam aminte ce trebuia să scriu la întrebarea numărul doisprezece. Profesoara se plimba constant printre bănci, iar Jacob nu putuse să mă întrebe nimic, de asemenea nici eu pe el.
Am oftat zgomots în timp ce mi-am trecut mâna prin par, blestemându-mă pentru faptul că nu am apucat să recitesc cursurile de dimineață înainte să plec și pentru faptul că mintea mea nu voia sub nicio formă să se concentreze pe o anumită direcție.
- Rahat, am șoptit pentru mine în timp ce mâzgăleam un răspuns pe ciornă.
Toate variantele de răspuns la întrebarea cincisprezece arătău la fel și de asemenea îți dădeau de înțeles că toate sunt adevărate, însă cu toții o știam prea bine că era doar o singură variantă adevărată, iar restul erau acolo doar că să te inducă în eroare. Mi-am dat cu limba peste buze în timp ce învârteam pixul între degete. Gândește, Saskia! Ai învățat asta... adu-ți aminte de ce ai învățat când erai cu Sin. Cu el am învățat mai mult și mai bine și trebuia să îmi aduc aminte de tot ce am învățat atunci, nu de alte rahaturi care îmi veneau în minte.
- La ce întrebare nu știi? mă întreba Xavier în șoaptă când profesoara se afla în cealaltă parte a sălii mult prea departe să ne audă.
- N-am nevoie de ajutorul tău.
Tocurile profesoarei avansau câțiva metri pe podea, făcându-mă să mă infior. Nu îmi mai fusese teamă la un examen, însă acum aveam o stare de neliniște datorită idiotului din spatele meu.
- Ba ai nevoie de ajutor, n-ai scris nimic pe foaie.
Am scrâșnit din dinți în timp ce acopeream foaia mea de examen ca să nu mai vadă el ceva. De ce rahat îi pasă ce făceam eu, până la urmă nu avea niciun motiv să mă ajute, deci ce rahat urmarea el defapt?
- Nu e treaba ta. Acum, taci! am spus apăsat.
Profesoara parcuse distanța din fundul clasei până la catedră, de unde își plimbă privirile asupra tuturor. Nimeni nu vorbea, se auzea doar scrâșnetul pixului pe foaie, sunetul podelei scârțăind sub încălțăminte, trosnetul scaunelor și al băncilor de lemn pe măsură ce studenții își schimbau centrul de greutate și poziția de a scrie. Am oftat zgomotos punându-mi palmele pe frunte și gândindu-mă în continuu la răspunsuri. Trebuia să storc un rezultat bun de undeva din străfundul creierului, deoarece știam că răspunsul era acolo, doar că nu îl vedeam.
Profesoara își drese vocea pentru a ne atrage atenția tuturor.
- Mai aveți exact cincisprezece minute. Vă recomand să terminați ce ați început și să va pregătiți de încheiere. La 15:00 voi spune să lăsăți pixurile jos.
Mi-am înghițit nodul de salivă din gură și am luat pixul în mâna. Când rahat se scursese timpul atât de repede? Când rahat am stat atât fără să scriu nimic?
- Ultima șansă, șopti Xavier.
Am oftat zgomotos, uitându-mă peste subiectele și răspunsurile mele, iar ceea ce scrisesem era lipsit total de logică. Am analizat posibilitățile. Dacă Xavier încerca să mă tragă pe sfoară și să-mi dea iluzia că el știe, când de fapt vrea doar să mă inducă în eroare și să îmi dea răspunsurile greșite?
- Nu pierdeți timpul, spuse profesoara făcând pași printre bănci.
Am oftat nervoasă simțind cum disperarea pune stăpânire pe mine. Nu aveam o altă opțiune și nici altă șansă de a rezolva totul perfect în atât de puțin timp. Am dat afirmativ din cap și mi-am întors ușor privirea înspre Xavier. Profesoara se afla în partea opusă a sălii, iar atunci Xavier îmi înmână ciorna lui cu rezolvările. Am prins-o imediat și m-am pus pe scris și rescris pe foaia mea de examen cât de repede am putut. Mă bucuram că nu a fost un examen de sinteză, ci a fost unul oarecum combinat, însă subiectele unde trebuia să ne dăm noi cu părerea sau să oferim un răspuns teoretic erau clare, scurte și la obiect.
După ce am trecut toate răspunsurile, i-am făcut semn lui Jacob și i-am înmânat și lui ciorna fără ca profesoara să ne vadă. Nu aveam de gând să îl las pe el la nevoie, mai ales acum când știam că am putut scăpa de o greutate. Nu era corect ceea ce făcusem, copiasem, însă vremurile disperate cer măsuri disperate, iar eu trebuia să trec prin toate cu orice preț.
- Pixurile jos! strigă profesoara în timp ce își relua locul la catedră.
Jacob își terminase de transcris rezolvările și se îndreptă de spate sprijinindu-se de scaun.
- Mi-ai salvat viața, Capello! șopti el.
- Nu eu am făcut-o.
Jacob își întoarse privirea înspre mine, neînțelegând ce am spus, iar eu i-am făcut semn să se uite în spatele meu. Se încruntă și mai mult, ceea ce mă inducea în confuzie. M-am uitat în spate pregătită să dau de privirea îngâmfată a lui Xavier însă nu mai era acolo. Tocmai ce ieșea din sala de examen și inchidea ușa în urma lui, lăsându-mă nedumerită cu o oarecare indignare după toată treaba asta. Ce rahat se întâmplase?
Eu și Jacob ne-am ridicat pentru a duce foile la catedră și pentru a ne semna pe fișa de prezență, ca mai apoi să ne luăm tălpășița.
Mi-am aprins o țigara imediat cum am ieșit pe ușile facultății și la fel a făcut-o și Jacob. Simțeam nevoia teribilă să am tutun din nou în plămâni și să mă las purtată de frenezia emoțiilor și a stărilor care m-au acaparat cu câteva minute mai înainte. Jacob și-a luat la revedere de la mine, spunându-mi că trebuie să se grăbească acasă deoarece are niște treburi de rezolvat, iar eu m-am îndreptat înspre mașina mea. Nu mi-am dat seama cine se afla lipit de botul mașinii decât în momentul când m-am aflat la mai puțin de zece metri de el și m-a făcut să îmi doresc să fi făcut stânga împrejur și să mă întorc înapoi în facultate.
- Ai supraviețuit cu brio, spuse el râzând.
Pe măsură ce stăteam mai mult în preajma lui Xavier pe atât dezvoltam mai multe moduri de a disprețui o persoană, iar acum cred că atinsesem nivelul absolut.
- De ce ai făcut-o? l-am întrebat circumspectă.
- Am făcut ce anume?
Mă calca pe nervi iar eu nu știam cât aveam de gând să îi tolerez rahaturile.
- Nu face pe prostul! De ce m-ai ajutat? Nu aveai examen la materia asta și totuși ai venit aici și m-ai ajutat. Vreau să știu de ce.
Xavier își duse o mâna prin păr apoi își reorientă privirea asupra mea făcându-mă să îmi schimb din nou greutatea de pe un picior pe altul. Am tras încă un fum din țigară și m-am apropiat de botul mașinii, unde m-am sprijinit și eu, la o distanță considerabilă de el.
- Ce urmărești? l-am întrebat curioasă.
- Vreau să faci ce ai promis, Saskia. Partea noastră din înțelegere.
M-am încruntat aducându-mi aminte de rahatul în care intrasem atunci când căzusem de acord cu târgul nostru. Mi-am aruncat țigara pe jos și am stins-o cu piciorul, apoi mi-am îndreptat privirea asupra lui.
- Nu pot să fac asta, i-am spus pe un ton calm. Nu am de gând să mă prefac că te iubesc și că sunt într-o relație cu tine doar pentru banii ăia amărâți.
- Atunci înțelegerea noastră pică?
Tonul sau părea mai mult amuzat decât surprins, probabil așteptându-se la răspunsul meu și la reacția mea.
- Am de gând să îți înapoiez banii ulterior.
- Cum? Din cursele de mășini? Din salariul tău de la cofetărie? pufni el în râs. Cred că glumești. Îmi ești datoare vândută, Capello, și a venit timpul să îți plătești datoriile.
Se ridică de pe botul mașinii și se aporpie de mine, unde îmi cuprinse mâna de la încheietură și mă țintui cu privirea într-un mod care nu mă făcea să mă simt în siguranță.
- Va trebui să îmi dai ce-mi doresc, spuse el arătându-și zâmbetul triumfător. Iar tu ști foarte bine ce-mi doresc.
Cu mâna dreaptă îmi ținea încheietura într-o menghină iar cu cealaltă mă cuprinse de talie și își mută direcția spre fund. L-am plesnit peste față instant, negândindu-mi acțiunile înainte, apoi m-am îndepărtat de el cât de repede am putut, folosind Nissanul că scut și obstacol în același timp între noi. Până ce Xavier își reveni după lovitură, eu am avansat înspre ușa șoferului, pregătindu-mă să sar înăuntru și să îl calc cu mașiina dacă era nevoie.
- O să plătești pentru asta, Saskia. O să plătești scump. Toți cei dragi ție vor ajunge și ei să plătească pentru greșelile tale, așa cum au făcut-o în trecut, spuse Xavier.
L-am privit încremenită încercând să găsesc sensul cuvintelor lui, însă orice aș fi gândit, tot înspre cele mai negre gânduri ajungeam. L-am privit cum se îndepărtează de locul unde mă aflam și dispărând din raza mea vizuală, lăsându-mă plină de confuzie și groază.