,, Am devenit destul de bună la matematică "
Ajunși în fața casei sale, acesta îmi spune să nu mă mișc cât timp coboară din mașină. Face ocolul vehiculului până la portiera din dreapta mea. O deschide după care mă ia din nou în brațe.
— Știi, aș putea merge dacă m-ai ajuta ! Îi spun ușor iritată.
— Scutește-mă de văicărelile tale și ia cheile. Rostește el făcându-mi semn spre mâna sa.
Îi iau cheile din mână, iar acesta se îndreaptă spre ușă. Ajunși acolo, aprind becul și pun cheia în broască, o răsucesc după care deschid ușa și intrăm în casă. Andreas îmi face semn spre întrerupătorul ce aprinde becul din salon, iar eu îl aprind. Acesta mă pune pe canapatea după care pleacă în spre bucătărie. Câteva minute mai tărziu revine cu o pungă de ghiață.
— Asta ar trebui să te ajute. Rostește el punându-se în fața mea.
Nu îi spun nimic, doar dau nepăsătoare din cap. Sincer ? Doare al naibi de tare, dar prefer să nu îi arăt asta.
— Nu erai obligat să mă ajuți, știi asta, nu ?
— Vorbești prosti ! Răspunde el fără să mă privească.
— Din contră ! Serios. Puteai foarte bine să nu îți pese și să...
— Tu tot nu înțelegi ! Mă întrerupe el. Îmi pasă de tine ! Continuă privindu-mă în ochi.
Ne uităm unul în ochii celuilalt timp de câteva momente, până când acesta se ridică puțin și își unește buzele de ale mele. Fără nicio ezitare, îi răspund la sărut și trăsar puțin când mâna sa rece face contact cu obrazul meu. Mâna sa fiind rece din cauza gheței. Când rupe sărutul într-un mod lent, acesta continuă să mă privească în ochi.
— Îmi pasă. Repetă el.
— De ce ?
Acesta nu îmi răspunde la întrebare și continuă să se scufundă în ochii mei, iar eu în ai săi. După câteva momente, își ferește privirea și continuă să îmi frece piciorul.
— Îmi spui dacă te doare.
Îmi dau ochii peste cap după care îmi pun mâinile în sân. Mă irită faptul că mi-a evitat întrebarea. Este enervant, dar prefer să nu mai insist. Ce aș vrea să aud până la urmă ? Să aud ceva ce... nu o să mi se spună niciodată cu toată inimă ? Ceva ce puțin știu ce înseamnă ? Acele cuvinte ce îți încântă inima când le auzi, dar totuși, minciuni ? Asta vreau de fapt ? Să fiu mințită ? Nu. Nu sunt sigură.... Ce fac eu ? La ce mă gândesc ? De ce vreau să-mi spună asta ? De ce încă mă mai sărut cu el când știu că are iubită ? De ce accept să fiu a cincea roată de la căruță ? De ce ? Ce are el atât de special ? Este singurul căruia i-am dat o a doua șansă. Singurul căruia i-aș da toate șansele din lume, până m-ar distruge complet. Până m-ar face să uit tot, iar el să fie tot ce am în minte. De ce ? De ce simt acea durere chinuitoare în inimă când îl văd cu ea ? De ce simt că o iau rasna când o sărută ? De ce uit totul când mă sărupă pe mine ? Nu am mai simțit niciodată asta, nici chiar cu Marc ! De fapt, întrebarea este, l-am iubit cu adevărat pe Marc ? Presupun că din cauza că era singura persoană care mă iubea și nu voiam să o pierd... singura persoană care mă înțelegea, singura persoană care știa să mă facă să zâmbesc. Fantezie. Asta era doar în mintea mea. Nu era niciodată real, nu i-a păsat niciodată.... Vedeam doar ce voiam eu să văd, înțelegeam doar ce voiam eu să înțeleg.
— Linnea, ești bine ? Mă scoate el din gânduri.
Nu îi răspund, doar mă uit câteva momente în ochii săi după care îmi înfășor mâinile în jurul gâtului său și îl îmbrățișez strâns. Acesta nu știe ce să facă la început, dar după câteva secunde îmi răspunde la îmbrățișare și se așează în dreapta mea.
— S-a întâmplat ceva, scumpo ? Mă întreabă încet.
— Nu chiar, dar ți-aș fi recunoscătoare dacă nu mi-ai mai da drumul.
Nu mai spune nimic doar mă trage mai mult spre el și mă mângâie pe cap în jos. Nici eu nu știu ce m-a apucat, dar în momentul acesta, tot ce vreau este o îmbrățișare adevărată. Îmi lasă un sărut lung pe frunte, iar peste noi se abate o liniște profundă. Acesta îmi ia ambele picioare și le pune peste ale sale. Îmi înfășor mâinile mai bine în jurul gâtului său și îmi așez capul pe pieptul său.
— Sigur ești bine ?
— Da.
— Îți este somn ?
— Puțin. Ție ?
— Mi s-a cam dus somnul, dar hai să te duc în cameră, rostește el ridicându-se cu mine în brațe.
Acesta se deplasează până în fața uși camerei sale. Ușa este deja deschisă așa că nu mai este nevoie să o deschid eu. Andreas mă așează ușor pe pat și îmi pune o pernă la picior.
Se aproprie de dressing-ul din fața noastră de unde ia un tricou albastru, larg și mi-l întinde.
— Te poți schimba în asta.
Fără nicio obiecție, mă ridic în șezut și iau tricoul.
— Întoarce-te. Îi spun făcându-i semn cu degetul arătător.
Acesta ridică o sprânceană și își pune mâinile în sân. Semn că nu înțelege de ce. Îmi dau ochii peste cap iritată și îi spun :
— Nu dorm niciodată cu sutienul pe mine deci... întoarce-te !
Acesta își dă ochii peste cap și face ceea ce i-am spus. Eu putând să îmi dau rochia și sutienul jos, iar în schimbul acestora să iau tricoul pe care tocmai mi l-a dat.
— Gata ! Îl anunț după ce termin.
— Dacă ai nevoie de ceva, țipi. Da ? Sunt în salon.
— Tu nu dormi ?
— Mai târziu.
— Unde ?
— Pe canapeaua de jos. Îmi răspunde el cu o privire de subînțeles.
— De ce nu dormi aici ? Îl întreb arcuind o sprânceană.
— Fiindcă dormi tu aici !
— Și ?
— Și... ești fată, iar un băiat și o fată nu dorm în acelaș pat dacă nu sunt iubiți. Plus de asta, nu vreau să te simți prost... Rostește el ușor jenat.
— Oh, nu fii idiot ! Tu dormi pe partea ta, iar eu pe a mea. Simplu.
Acesta rămâne puțin îngândurat, dar până la urmă, se descalță de șlapi și se pune lângă mine în pat. Mă întorc cu grijă cu fața în spre el și continuăm să ne privim din nou în ochi. Când mâna acestuia face contact cu obrazul meu, îmi închid ochii, iar un zâmbet involuntar îmi apare pe buze. Îmi pun mâna pe a sa după care deschid ochi și îl privesc drăguț.
— Mi-aș dori ca ochii aceștea frumoși să mă privească tot timpul așa. Rostește el mângâindu-mi obrazul.
— Cum ? De obicei mă uit la tine urât ? Îl întreb amuzată.
— De obicei te uiți la mine cu o privire de aceea neagră și am impresia că vrei să mă omori ! Se amuză și el.
— Păi, de unde știi că acum nu vreau să te omor ? Îl întreb adresându-i un zâmbet larg.
— Pentru că, unu : pot citi în ochii tăi. Doi : ai nevoie de cineva care să te mediteze la matematică ! Îmi spune el ciupindu-mă încet de vârful nasului.
— Îmm... am devenit destul de bună la matematică deci... Rostesc eu victorioasă.
— Da, dar mai ai mult de învățat, piticot ! Îmi spune el amuzat.
— Piticot ? Îl întreb privindu-l printre gene. Nu sunt piticot !
— Ba da, ești ! Și la vârstă, dar și la înălțime.
— Ete drac ! Apropo, m-am măsurat acum câteva sâptâmâni fiindcă nu am mai făcut-o de un an. An un metru șaizeci și șase, deci nu sunt pitică ! Îi spun eu victorioasă.
— Iar eu unu optzeci și cinci, rostește el rânjind victorios.
Toată satisfacția pe care o avusesem acum câteva secunde s-a dus pe apa sâmbetei. Ce a mâncat ăsta de are un metru optzeci și cinci ?
Îl privesc din nou printre gene, iar acesta pufnește în râs.
— Pentru asta sau inventat tocurile. Rostesc eu nepăsătoare.
Acesta se oprește din râs și îmi aruncă o privire neagră.
— Țin să-ți reamintesc, dragă mea Linnea, că din cauza tocurilor tale imense ai acum piciorul umflat.
— Iar eu țin să-ți aduc la cunoștință, dragul meu Andreas, că din cauza tocurilor mei suntem amândoi în postura aceasta. Mă refer că suntem amândoi în acelaș pat, iar eu sunt doar într-un tricou și sub pătură se poate vedea cu ușurință fundul meu !
Acesta își ridică amuzat o strâncează și vrea să ridică puțin pătura, dar îi dau o palmă usturătoare peste mână, iar acesta se preface că nu a făcut nimic.