Ora 07:30
-Ce facem azi? întreabă Nathan.
Primesc un mesaj pe telefon și se pare că avem și azi și mâine program. Îl anunț să ne petrecem ziua cu tata și fetele. Nu pare încântat, dar absolut deloc. Nu comentează, dar tot îmi dau seama că nu vrea să stea cu ei.
-Presupun că trebuie să mergem la Filip.
Îl aprob și începem să ne îmbrăcăm. Îl văd că este abătut, că ar vrea să dea înapoi și că și-ar dori să nu-i vadă, dar nu înțeleg de ce.
-Nathan, te simți bine? întreb îngrijorat.
-Da, sunt bine, răspunde imediat și-și trage pe cap tricoul.
Pleacă înaintea mea spre mașină și merg și eu la el imediat apoi pornim spre tata. Mai insist de câteva ori, dar îmi răspunde sec și mereu zice că ee bine, deci nu cred că mai are sens această tentativă de interogatoriu.
Ora 10:15
-Ce căutăm în... mijlocul pustietății? întreb confuz.
-Fără semnal, internet sau altceva, comentează Amelia.
-Asta este și ideea, vreau să vă înțelegeți, îl aud pe tata și parcă regret că am venit.
O zi rezist, dar venim acasă abia mâine seară. Simt că o voi lua razna în zilele astea. Îmi iau telefonul cu speranța că era doar o glumă, dar nu, chiar nu există nicio metodă de-a comunica cu nimeni. Îl întreb unde suntem și încerc să găsesc locația pe Google Maps. În cele din urmă, văd că este un lac mai departe puțin. Singura problemă este că nu pot vedea în ce parte e. Merg la mașină, îmi las telefonul și alte dispozitive care sigur nu mă vor ajuta cu nimic zilele astea și iau o busolă și, doamne ajută, o hartă.
-Hai să instalăm corturile, spune Karina, iar tata le ia.
-Știi să citești o hartă? întreabă curioasă Amalia.
-Logic că știe, omul ăsta știe orice, îi aud vocea lui Nathan și-mi dau ochii peste cap.
Prefer să-i ignor și merg să pun harta pe capota mașinii. Mă uit în jur după drumuri europene sau județene sau orice fel de drum mai vizibil pe hartă și-l găsesc pe cel pe care suntem acum. Așez harta și busola în așa fel încât să fiu orientat spre nord și mai verific o dată. Realizez rapid că mașina conține fier și le pun pe asfalt. Le analizez puțin și trebuie să merg înainte pentru acel lac. Împătur harta și-o pun în buzunar, la fel și busola.
-Ai găsit ceva interesant? întreabă Karina.
-Un lac, răspund și ridic din umeri.
Dau să merg la Nathan pentru a-l întreba dacă vine cu mine, dar mă opresc atunci când îl văd că vorbește cu Amelia. Prefer să nu-i bag în seamă și merg singur spre lac. Păreau că se ceartă, dar tot nu consider ca fiind ceva prea important pentru a interveni.
Ora 13:00
-Iulian, ești pe aici? îi aud vocea Ameliei și ies la suprafața apei.
-Zi, o îndemn.
Îmi zice că avem mâncare, o întreb ce, îmi răspunde sandviciuri, așa c-o întreb dacă i-ar plăcea niște pește. Se uită confuză la mine, dar îmi răspunde afirmativ. O rog să aducă o cutie de plastic dreptunghiulară și să le zică și celorlalți ce am în plac, pleacă și se întoarce în câteva minute. Mă scufund puțin și scot câțiva pești de mărime medie pe care-i omor ușor cu mâinile goale. Barbar, dar merge.
-OK, mă sperii puțin, dar îmi place cum gândești. Cum îi facem? întreabă curioasă.
-De asta m-am ocup eu, se aude vocea lui Nathan și mai îl văd cum vine la noi.
Ies din apă, mă usuc cu prosopul de la Nathan, mă îmbrac și pornim spre corturi. Aparent, au făcut un foc improvizat cu ceva tablă deasupra pe care Amelia pune peștii. Cere un cuțit dacă avem, iar eu merg până la mașină și mă întorc cu un cuțit de-și poate tăia mâna ușor, dar pare să nu-i pese de pericol. Nathan se așază lângă foc și-mi amintesc că inițial voia să-mi dea foc.
-Dacă nu mi-ai dat mie foc, vrei să-ți dai singur? întreb amuzat.
-Vrei să-ți dau foc, bine!
Îl văd cum se ridică în picioare și în secunda următoare mă trezesc alergând de el printre copaci. Vreau să scap agățându-mă de o creangă, dar mă prinde de picioare și cad pe pământ, cu el peste mine. Mă sărută cu poftă și-i simt o palmă pe sub tricoul meu. Nu mi-ar displace să ne-o tragem aici, dar ne cam așteaptă ceilalți și ar fi ciudat să plecăm și să nu ne mai întoarcem câteva minute bune.
-Te-aș dezbrăca chiar acum, dar trebuie să ne întoarcem, spun cu respirația tăiată de la sărut.
-Te vreau, zice pe un ton de copil mic.
-Și eu te vreau, îi răspund și-l trag în brațele mele. Dar chiar vreau să mănânc peștele ăla, continui și-l aud cum pufnește.
-Eu aș vrea să mănânc altceva.
Îmi dau ochii peste cap și-l conving să ne întoarcem. De câte ori m-a ciupit pe drum, sunt destul de sigur că am fundul vinețiu.
Ajungem la restul, condimentăm peștii, îi mai lăsăm puțin pe foc apoi îi scoatem și-i punem pe niște farfurii. Nathan stinge focul și ne așezăm în furul fostului foc și începem să mâncăm.
-Amelia, nu mai lua, îi aud vocea Karinei și mă uit la Amelia.
O văd cum dă pe gât o postilă. Mă uit la tata, iar el pare obișnuit cu asta. Nathan se strâmbă când o vede, dar nu-i zice nimic. Privirea îmi pică pe Karina pe a cărei fețe se citește dezamăgirea.
-Mă scuzi, te droghezi? întreb.
Stă puțin pe gânduri apoi îmi răspunde afirmativ. Să devin ăla cu morale sau să tac ca tata, Nathan și Karina? O analizez puțin, la fel și situația și decid să nu tac.
-De ce?
Se uită uimită la mine, dar de acum n-ar trebui să mă mire nimic din reacțiile sale. Nu-mi spune că eu sunt primul care-o întreabă de motive și chestii de genul, deci chiar sper să nu fiu eu primul.
-Sau de când.
-De ce ți-ar păsa? întreabă suspicioasă.
-Pentru că nu sunt bune drogurile, zic de parcă nu e destul de logic.
-Asta zic toți cei care n-au consu...
-Am fost dependent de droguri, știu ce vorbesc, nu sunt bune, îi tai fraza.
Acum cred că am uimit-o mai tare decât înainte, dar și ea m-a surprins că se droghează. Mă întreabă cum m-am lăsat și chestii de genul. Mă așez lângă ea și începem să vorbim despre asta. O văd cu coada ochiului pe Karina cum ne privește bucuroasă. Nu știu dacă e bucuroasă că vorbim sau că încerc s-o conving să nu se mai drogheze, dar și ăsta e un început.
Ora 15:45
-Prinde! zic către Nathan și arunc mingea la el.
-Ce fel de joc mai e și ăsta? întreabă confuză Amelia.
Analizez puțin cum stăm și chiar e o întrebare bună. Ne-am urcate într-un copac, fiecare pe câte o ramură, și aruncăm o minge de la unul la altul. Mă simt ca la 10 ani, asta dacă aș fi avut o copilărie normală după acea vârstă.
-Cum n-ai prins-o? întreabă Nathan către Amelia.
Ea își dă ochii peste cap și coboară după minge, timp în care încerc să-mi dau seama de ce arată ca o versiune feminină a lui Nathan. A consumat ea și m-am drogat eu? Am tot avut impresia că seamănă, dar și tata se uită încontinuu la cei doi de parcă ar vrea să vadă ceva diferit.
-Hai după ea, zice Nathan și coboară din copac.
Dau să cobor și eu, dar îmi alunecă un picior și cad. Nathan mă prinde în brațe, îmi pun brațele după gâtul său și-l sărut. Tot nu-mi place să fiu ținut ca pe-o mireasă, dar mă simt prra bine în sărut ca să comentez.
-Gata, porumbeilor, îi aud vocea Ameliei.
Nathan mă pune jos și mă mai sărută o dată înainte să ne întoarcem la corturi.
Mă simt ciudat că observ din ce în ce mai tare asemănarea dintre Nathan și Amelia, mă neliniștește teribil chestia asta. Nu-mi place că seamănă, iar în minte am doar vorbele sale „Vei afla în doi ani". Au trecut doi ani de atunci, dar nu vreau să cred că m-a mințit atât timp cu ceva. Nu-l iert dacă îmi ascunde ceva grav sau important.
Ora 23:30
-Hei, tresar la auzul vocii Ameliei și-mi întorc capul spre ea.
Se urcă în copac, după mine și se poziționează în fața mea. Mă întreabă de ce nu dorm, îi răspund că am insomnie de vreo 10 ani și râde, dar e pe jumătate adevărat ce zic. Nu prea pot dormi fără Nathan, cred că doar el mă poate face să dorm liniștit.
-Deci, ești cu Natha?
-Da, răspund simplu.
Mă privește într-un mod ciudat, nu cu scârbă sau alt mod care ar arăta că nu e de acord cu orientarea mea, ci într-un mod care arată că nu se aștepta la asta. Cumva, nu cred că de la mine nu se aștepta, ci de la Nathan, iar asta mă enervează și îngrijorează în același timp. Nu-mi place să văd acele priviri ciudate dintre ei, priviri prin care el o roagă să tacă, iar ea îl imploră să vorbească. Nathan îmi ascunde ceva, iar Amelia, Karina, până ți Eric știu despre despre ce e vorba, doar eu nu.
-Ai încrede în el? întreabă din senin.
-Da, de ce n-aș avea? îi răspund cu altă întrebare.
-Nu știu... Ești sigur că-l cunoști?
Aici m-am blocat. Se pare că nu-l ascultă pe Nathan, asta sau nu-i înțelege privirile. Până și eu m-am prins că vrea ca Amelia să tacă, nu știu de ce, nu știu dacă aș vrea să nu-l asculte, dar sunt destul de sigur că aș vrea să aud adevărul de la el.
-Amelia, zic și râd scurt. Nu te băga în relația mea, nu sunt idiot sau orb, dar tot aș prefera ca tu să nu te bagi.
-Nu știu despre ce vorbești, zice pe un ton nevinovat și coboară.
Mă simt trădat. De Nathan și Eric mai ales. Nu înțeleg ce poate fi așa de... grav încât să nu-mi poate spune liber. Cum adică dacă-l cunosc pe Nathan? Suntem împreună de doi ani, ce nu știu despre el? Sunt conștient că-mi ascunde ceva, eram conștient de scum doi ani, dar mă simt ciudat că toți știu, doar eu nu.