Ora 02:30
Aud pași în spatele meu, dar nici nu mă întorc pentru că știu deja cine e. Îl voi omorî pe Eric după asta.
-De ce a zis Eric că vrei să vorbim? se aude vocea lui Nathan.
Mai dau un pumn sacului de box înainte să mă întorc spre el. Mă privește curios, dar aș vrea să n-o mai facă în niciun fel. Deja mi-am pierdut ideile din minte și s-au înlocuit cu imagini indecente cu noi doi.
-Nu știu, nu mă întreba pe mine, n-am habar despre ce vorbește, spun ceva la nimereală, dar nici nu știu sigur dacă asta trebuia.
Acum mă privește confuz, dar nu-i mai acord atenție, ci mă îndrept spre ușă, dar mă prinde de braț și mă întoarce cu fața la el.
-Iulian, ești bine? întreabă îngrijorat.
-Da, zic sec și încerc să mă eliberez, dar mă prinde mai bine, la fel și de cealaltă mână.
-Nu pari, continuă pe același ton îngrijorat.
Îl privesc în ochi și, nu știu cum, ajungem să ne sărutăm. Nu dă înapoi, ba chiar mă trage mai aproape. Acum nu mă mai ține strâns, ci tandru. E exact cum aș vrea să fie mereu, dar știu că asta e altă greșeală enormă. Mă împing atât de tare în el încât cade pe spate, cu mine după el, dar nu rupem sărutul. Simt cum îmi pierd mințile, cum îl vreau tot mai tare, cum aș putea chiar acum să-i dau jos blugii și să ne distrăm până dimineață, dar știu că nu se va întâmpla asta. Realizez ce se întâmplă abia când îi simt o mână cum îi coboară pe spatele meu. Mă ridic de pe el în secunda următoare și nici n-am realizat cum am ajuns afară în câteva secunde. Eric ajunge la țanc și urc imediat. I-am spus să vină pe la 3 după mine și nu putea apărea într-un moment mai bun.
-Ești... erect, spune după ce pornește spre casă.
Nici nu mă miră chestia asta. La cât ne-am frecat unul de altul mai ciudat ar fi fost dacă nu eram.
-Tu i-ai spus lui Nathan să vină? întreb nervos.
-Nu... Mă întrebase Filip dacă dormi și i-am spus că mergi la sala de box și după ce culci, răspunde confuz.
-Atunci de ce a zis că tu i-ai spus să vină? întreb confuz.
El ridică din umeri și mă întreabă ce s-a întâmplat, iar eu îi răspund aproape mort pe interior ce am făcut. Mă urăsc pentru că mi-a plăcut, dar aș repeta asta de o mie și una de ori. Vreau să ne sărutăm așa mereu. Îmi iau telefonul și caut bilete de avion către Londra, n-am tâmpit să mai stau pe aici prea mult timp. Vreau să mă asigur că Savani ajunge la familia lui și după voi pleca cu primul zbor.
-A fost doar un sărut, zice de parcă nu s-ar prinde care e cea mai mare problemă din toată asta.
-E un sărut între mine și fratele meu vitreg, oare unde e problema? întreb ironic.
Nu răspunde, dar pare că mă compătimește. Mai umblu prin telefon și găsesc înregistrările de anul trecut, pornesc una la nimereală și aștept să văd ce se aude.
-„Acum nu mai suntem frați?
-Dacă nu vrei, poți să-mi mai aduci niște sticle de alcool? Plănuiesc să mă îmbăt până nu mai știu cum mă cheamă."
O opresc imediat și-mi închid ochii exasperat. Visez aceste fraze, le știu la perfecție. Nu putea pleca când i-am zis? Știu că i-am dat câteva șanse de a pleca... dar el a rămas, a vrut mai mult.
-Ce e cu înregistrarea aia? întreabă curios.
Îi zic despre ce e vorba, dar n-are nimic de obiectat. E ciudat că am ascultat chestia asta, dar măcar mi-am dat seama că încă eram suficient de lucid încât să vorbesc coerent.
Ora 07:30
Intru în bucătărie cu ochii în telefon și mai verific de câteva ori dacă compania de zboruri este sigură apoi cumpăr un bilet pentru un zbor de peste 6 zile. Sper să nu dureze atât de mult, dar vreau să mă asigur că nu fac o greșeală de proporții plecând în Londra. Nu pot spune că e visul meu de-o viață să merg la Oxford, ci o propunere care uneori pare de nerefuzat, dar aș avea motivele mele pentru care n-aș mai pleca. Nu m-ar deranja absolut deloc dacă aș rămâne și m-aș duce la facultatea de drept, e o ironie, dar chiar nu m-ar deranja.
-Iulian, când ziceai că vei pleca? întreabă curios tata.
-În 6 zile am zbor, răspund, iar Nathan pleacă trântind ușa după el.
Mă uit la ceilalți, dar nici ei nu știu ce e cu el. Eric mă privește tăcut, știu că are impresia că sentimentele sunt reciproci și de asta a reacționat așa, dar eu n-am cum să cred asta. Nathan n-ar avea cum să simtă ceva pentru mine, e imposibil. Sărutul a fost doar pentru că... pentru că nu știu, dar a fost o greșeală. O greșeală pe care aș vrea s-o repet chiar acum.
Ora 09:30
-Bună ziua, o salut pe femeia din fața mea și după urcăm la mine în mașină.
-Câți ani ai? întreabă curioasă.
-19, presupun că dum...
-La pertu, te rog, îmi taie fraza rapid.
-Presupun că ai peste 30, ea mă aprobă și după spune că are 34 de ani.
-Ce spun doctorii? întreabă îngrijorată.
-Subnutrit... alte boli, nu sunt rudă, deci n-am aflat prea multe, răspund și ridic din umeri.
-Doamne.... nici nu vreau să știu prin ce a trecut, spune încă în stare de șoc.
-Mai mult lipsa de mâncare, apă și igienă l-au afectat. N-aveam habar că există acea cameră, de vreo 17 locuiesc acolo, dar n-am auzit niciodată sunete, spun pentru a fi clar că nu eu sunt răpitorul.
-Cu cine locuiești? întreabă curioasă.
-În prezent nu locuiesc acolo, vin doar în vacanțe, dar stă tata cu soția lui și fratele meu vitreg, o clarific.
Pe drumul spre spital m-a mai întrebat cum am ajuns să-l găsesc, ce-am făcut și-a fost complet dezamăgită când a auzit că polițiștii erau mai speriați decât noi, cei care locuiam cu el în casă fără să știm. Am întrebat-o de ce nu l-au căutat mai mult, nici nu găsisem informații despre cazul lui, n-a fost luat în serios. Ea mi-a răspuns că l-au căutat vreo 5 ani, dar poliția a spus că sigur e mort și așa l-au declarat, acum regretă că n-a insistat mai mult. Regretă că nu l-a căutat chiar ea, dar eu sunt de părere că în partea opusă de țară n-ar fi venit nimeni să-l caute.
Ajungem la spital și întreabă de Savani McGreg, răspunde că este Elena McGreg atunci când e întrebată cine e și i se spune unde e. O aștept afară pentru a-i lăsa puțin singur, dar am putut observa cum el aproape plângea când a văzut-o și după cum a îmbrățișat-o strâns. În câteva minute iese înapoi și mă întreabă dacă-i pot ajuta cu comunicarea că ea nu știe codul Morse. Intrăm din nou în salon, sting becurile și-i dau lanterna.
-De ce nu poate vorbi? întreabă în șoaptă.
-Poate, doar că slab și e recomandat să fie treptată trecerea. N-a mai vorbit de ani, are nevoie de timp, zic cu privirea pe el.
Începe să-l întrebe dacă vrea să-i aducă ceva, răspunde că e bine. Continuăm tot așa până intră un doctor în salon. Întreabă ce căutăm aici, iar Elena spune că e sora lui și ne lasă să rămânem când realizează că pot înțelege codul Morse. Cine ar fi crezut că e atât de folositor?
-Tu ai dat declarație la poliție? întreabă suspicios doctorul.
-Da, dar nu e treabă dumneavoastră, de declarații se ocupă poliția, răspund pe un ton nervos.
Nu vrea să-mi pună chiar el cătușele pentru răpire? De ce aș fi chemat la poliie și m-aș fi dat peste cap ca să-i găsesc familia dacă eu aș fi fost răpitorul? Omul ăsta n-are nicio logică.
Începe să-i pună întrebări, el răspunde prin codul Morse cu lanterna pe perete, iar eu traduc în cuvinte ce spune. Notează toate noile informații și spune că acum îi poate da un tratament mai bun și în vreo 3 zile poate fi dus în orașul lui apoi pleacă.
-Cum ziceai că te cheamă? întreabă curioasă Elena.
-Iulian Bekar, răspund și pot observa cum i se măresc ochii apoi caută ceva pe telefon și-mi arată ecranul. Contul meu de Instagram.
-Tu ești? întreabă șocată.
-Da... atunci când l-am văzut pe Savani m-am gândit imediat la unchiul meu, răspund ușor trist și ridic din umeri.
-Ai trecut printr-o adevărată dramă, iar tu încă ai capul pe umeri, șoptește uimită.
-Eu mă bucur că unchiul meu e viu... 14 ani mai târziu, dar e viu.
Posibil că se simte că mă doare tot, pentru că mă ia în brațe. Observ cum Savani zice să-mi iau mâinile de pe sor-sa și bufnesc în râs. Se uită confuză la mine, dar nu mai sunt atentă la ea că încep să mă cert cu Savani prin codul Morse. Omanii normali într-o zi normală de joi, frumos! Telefonul îmi sună, așa că ne oprim.
-Bă, vino după mine că am mașina în service, se aude vocea lui Fred.
-Fac 5 ore până la tine, încă 5 întors... ajung acasă diseară... Perfect, asta e ce vreau, vin acum! zic și aștept să mai zică și el ceva.
-Sigur ești bine? Tocmai te-ai bucurat că facem vreo 11 ore pe drum, zice confuz.
-Îți explic când ajung la tine.
Închid și le spun că trebuie să-mi ajut un prieten apoi plec.
Ora 15:15
-Deci, ce-i cu tine? întreabă curios atunci când intră în mașină cu două pungi de la McDonald's.
-Caută pe Google Savani McGreg, spun în timp ce iau un burger din punga mea.
Îl văd cum își ia telefonul și cum îi tastează numele apoi îmi arată ecranul să fie sigur că la el mă refer. Confirm și începe să citească câteva chestii pe acol în timp ce ieșim din oraș.
-Așa, ce e cu el? E mort, mai nou te pasionează asta? întreabă confuz.
-L-am găsit la mine în pod.
Mă uit cu coada ochiului la el și expresie mai șocată n-am mai văzut de mult. Mă întreabă ce s-a întâmplat cât n-am mai vorbit și încep să-i povestesc tot. Aparent, am uitat să-i spun și despre Eric și alte chestii, dar oricum a văzut pe conturile mele. Îi spun că Nathan e ultimul idiot și că abia aștept să nu-l mai văd, mint, nu-i vina mea că mă crede, de fapt, nu prea mă crede, dar o lasă așa, sper. Nu i-am spus despre sărut, logic. Și-l întreb ce-a mai făcut și el. Începe cu o glumă cum că ce face el e mic copil pe lângă ce fac eu, are dreptate, dar am insistat să aflu. Zice că vrea să-i facă o surpriză lui Denis și l-am avertizat că uit că suntem prieteni dacă-l văd plângând din cauza lui. A râs, dar știe că vorbesc serios.
-Tot nu mi-ai spus de ce ai vrut să vi după mine. Păreai fericit să poți pleca din oraș..., zice confuz și curios în același timp.
-Nu poți doar să taci? întreb obosit emoțional și mai beau din sucul meu.
-Ai ceva, te cunosc, toarnă tot! îmi ordonă.
Am negat ce am negat, dar mă cunoaște mai mult decât aș fi crezut. Nu înghite nicio minciună, nimic. Până la urmă, cu jumătate de gură, am zis adevărul. E mai șocat ca înainte. Începe să-mi pună întrebări la stare de șoc și încerc să nu dau prea mult din casă, dar să-i și răspund în același timp. I-am spus să nu-i scape gura că-l omor și a râs, dar s-a prins că voi fi supărat pe el dacă face asta.
Am ajuns la concluzia că în ritmul ăsta vor afla toți și după chiar și Nathan, tata și Valetina, oamenii care nici nu trebuie să le treacă asta prin cap că aș putea simți ceva pentru Nathan.
Ora 20:30
-Tată, poate sta Fred la noi câteva zile? întreb atunci când îmi răspunde la telefon. Îmi răspunde afirmativ și coborâm din mașină. Deja ajunsesem acasă, dar am vrut să pară anunțată sosirea lui.
Îi lasută și după mergem la primul etaj, îi arăt camera și-i spun să tacă din gură dacă-l vede pe Nathan că se comportă urât cu mine. M-a salutat militărește apoi a intrat în cameră.
-Unde mergi? întreb când îl văd pe Nathan că se îndreaptă spre ușa de la intrare.
-De ce ți-ar păsa, gay nenorocit! îmi replică nervos și trântește ușa după el.
-Cum poți accepta asta? întreabă șoptit Fred.
-L-am sărutat până n-am mai știu cum mă cheamă, fără nicio explicație, și după am fugit, îl cred că-i nervos, zic și ridic din umeri.
-De ce nu te cerți cu el? Eu l-aș bate de 5 ori pe zi.
-Tata a spus că va divorța dacă ne mai certăm atât de rău, l-am asigurat că nu-i nimic serios... Sunt între ciocan și nicovală.
Mai discutăm una alta și ajungem să mergem fiecare în camera lui.
Mă rănește ce spune și face Nathan, categoric. Pot comenta, nu prea. O merit, cam da. Vreau să-i eplic de ce am făcut asta, dar nicio explicație planificată pentru așa ceva, nici vreo minciună plauzibilă.