Ora 07:30
Parchez mașina în fața casei lor și aștept. Am stabilit să mergem azi la fermă și acum îi aștept să vină. Am avut câteva ezitări referitor la Lola, dar a zis că vine și Edy cu noi și să nu-mi fac griji că e bine. Nu pot spune că am crezut-o prea tare, dar am lăsat-o ca ea.
-La 7 dimineața! exclamă obosit Denis și urcă pe locul din dreapta.
În spate urcă și Ben, Lola și Edy. Când au ajuns? Chiar am nevoie de mai mult somn!
Denis pornește muzica și-și dă geamul jos apoi își aprinde un joint. Ceva nu e în regulă. Mă uit la frații ei, dar mă privesc la fel de confuzi.
-Denis, ce s-a întâmplat? întreb confuz în timp ce bag cheia în contact.
-Nimic, hai să mergem, răspunde cu privirea afară.
A spus-o prea rece pentru a crede că el a vorbit, dar chiar așa a fost. Ceva nu e în regulă, dar nu mai încerc să aflu ce are. Nu vorbește așa de obicei și sper să nu fie ceva grav.
Uneori chiar mi-e greu să cred că suntem frați. Suntem foarte diferiți, dar ne înțelegem chiar bine. Eu îmi pot schimba și ascunde foarte ușor sentimentele, dar el nu.
Realizez brusc că acum două nopți am omorât pe cineva și nu regret. Oliver i-a dat foc, iar eu i-am spart capul cu o rangă și i-am tăiat abdomenul, n-am clintit, nu mi-a păsat. El ardea de viu, iar eu doar priveam. L-am omorât pe fostul meu iubit... pe omul pe care-l iubeam până acum o săptămână. N-am realizat asta până acum, n-am realizat că l-am omorât pe cel pe care l-am iubit. Cristi a însemnat enorm pentru mine, am fost împreună aproape un an, dar m-a făcut în doar câteva zile să-l urăsc atât de tare încât am avut puterea de a-l omorî.
Ora 09:25
Îmi sună telefonul, răspund și-l pun pe difuzor pentru a conduce mai bine.
-Te rog, Iulian, mergem la o cafea și-ți explic.
Mama. De unde are numărul meu? Chiar nu mai înțeleg ce se întâmplă. Ce nu înțelege femeia asta din tot ce i-am spus?
-Doamnă, nu vă...
-Iulian, m-am prins că joci teatru, îmi taie rapid fraza.
-Frumos, sper că ai înțeles și de ce joc teatru și să mă lași în pace, îi replic nervos.
-Nu mă las până nu stăm de vorbă.
-Te rog, vorbește acum, o îndemn.
-Fiule...
-Stop, deja ai început greșit, nu sunt fiul tău. Ai plecat, ne-ai pierdut, zic și închid apelul.
Parchez mașina, dar nu cobor. Nu pentru că sunt foarte nervos, ci pentru că toți sunt cu privirea pe mine. Îmi iau telefonul și blochez numărul de pe care m-a apelat.
-Era..., începe Denis să vorbească, dar se oprește.
-Da, dar nici că-mi pasă de scuzele ei, zic și cobor din mașină.
Scot cheile de la fermă pe care mi le-a dat tata și deschid porțile. Nu-mi dau seama dacă am greșit poarta sau tata chiar n-a glumit când a zis că locul ăsta e schimbat. Așezarea construcțiilor este identică cum o știam, dar totul e renovat și ca nou. El măcar a fost pe aici?
-Îți sclipesc ochii, zice amuzată Lola.
Ferma asta arată exact așa cum este și-n pozele de acum 30 de ani doar că mai modern. Nu mai plec de aici.
Merg la casa principală și descui ușa. Fac câteva poze și le trimit lui Florin. El le trimite mai departe și mă anunță că vin și ei în cel mai scurt timp posibil.
Nu mai sunt pereți care urmează să cadă pe tine. Este exact așa cum îmi imaginasem că ar arăta ferma asta renovată.
-Hei, ce sunt cu toate astea? întreabă curios Edy.
Merg la ei și simt un nod în gât atunci când văd la ce se uită. Edy vrea să atingă o oglindă, dar i-o prind la timp.
-Colecția de vehicule a fratelui tatei, zic cu privirea pe mașina de lângă noi.
-Are un frate? întreabă confuz Denis.
-A murit când avea vreo 18 ani, răspund și ridic din umeri.
Toate par ca scoase din țiplă. Au schimbat piesele uzate, le-au curățat de rugină și au un strat uniform și nou de vopsea. Sunt mai multe mașini decât îmi aminteam. Unele sunt și de acum câteva zeci de ani, iar altele sunt destul de noi. Sunt așezate în ordinea anilor de fabricație. La fel și motocicletele.
-Pot întreba de ce n-ai zis nimic despre el până acum? întreabă curioasă Lola.
-Era considera rebel pentru că își punea viața în pericol cu fiecare ocazie. stau puțin pe gânduri și reformulez: A fost considerat inconștient pentru că îmi punea mie viața în pericol.
Toți se uită confuzi la mine și cred că ar trebui să clarific puțin care e situația.
-Când el a murit aveam vreo 5 ani și în ziua aceea toți i-au mulțumit că nu m-a luat cu el la o tură pe autostradă, explic cu privirea în altă dată pentru că îmi amintesc prea bine ce-am simțit atunci.
Voiam atât de mult să merg cu el în acea zi, părinții mei se certau, iar familiile se jigneau ca în fiecare altă duminică. Era o rutină să le aud reproșurile și le știam pe de rost vorbele. Tatăl mamei nu m-a considerat niciodată nepotul lui, iar părinții tatei au zis din prima că el nu mai e fiul lor. Voiam doar să scap de ei și să merg cu unchiul meu. El mi-a zis că se întoarce rapid, că se duce doar puțin și vine în câteva ore, că va veni și mă va lua cu el, dar n-a mai venit. A fost singura dată când a refuzat să mă ia cu el, a refuzat atât de ferm că aproape țipa la mine să nu mai insist. Nu voia să mă ia încât am impresia că știa ce se va întâmpla. A fost aruncat de pe autostradă de către o mașină pe care polițiștii n-au găsit-o niciodată. Cred că de atunci am început să urăsc gaborii.
-Ce voia să facă cu viața lui? întreabă curios Denis.
-Să fie neurochirurg, voia să lucreze cu tata, zic pierdut.
-Cum a...
-L-a aruncat o mașină de pe autostradă, vorbesc cu vocea ștearsă și plec rapid de lângă ei.
El aș vrea să fie viu, nu mama. Vreau să-l strâng în brațe și să-mi spună că ai mei nu se vor mai certa mult, că nu sunt urât de proprii bunicii. Aveam 5 ani, dar înțelegeam că nu trebuia să fiu în familia aia. Eric, unchiul meu, a fost cel care a reușit să mă înveselească atunci când toți se certau în jurul meu. Punea muzică la căști și ascultam împreună în timp ce ei își aruncau reproșuri. Îmi e dor de el.
Ajung în pod și răsuflu ușurat atunci când văd că e la fel cum mi-l aminteam. Merg la una dintre cutiile pe care scrie „Eric" și scot ceva ce-mi pică la mână. Telefonul său. Îl luase cu el, dar n-a pățit nimic, de parcă voia să-l avem înapoi și l-ar fi pus într-un loc sigur. Încerc să-l deschid, dar nu are baterie. Îl iau acasă ca să-l încarc. N-am umblat niciodată în el, iar acum cred că e timpul.
-Te simți bine? întreabă cineva și mă uit spre ușă.
-Da, răspund sec și-mi continui căutările.
-Unchiul tău părea super tare, conitnuă să vorbească altcineva.
-Vă dau cheile să explorați ce e pe aici? întreb și mă ridic în timp picioare.
-De fapt, ne e foame, n-am apucat să mâncăm din cauza ta, zice Ben.
Ora 10:30
I-am dus la vecina... fosta iubită a mamei și cea mai bună prietenă a ei. N-am putut s-o privesc, așa că am venit direct în hambar, la calul meu. Știu că nu va mai trăi prea mult timp și mă bucur de timpul petrecut cu el. Unchiul meu o convisese pe bunica să mă învețe să călăresc când mă voi face puțin mai mare.
Când eram mic voiam să fiu ca el: un pasionat de mașini, care învață bine, are mulți prieteni, dar care se mai bucură și de chestiile ilegale. Chiar am ajuns ca el. Ador mașinile, urmează să studiez la Oxford, am prieteni care ar face orice pentru pentru mine și pentru care aș face orice, m-am ocupat de chestii ilegale, iar acum fumez jointuri. Și el știa să călărească și voia să-mi facă cadou o motocicletă la 16 ani, ar fi vrut să colecționăm împreună mașini și motociclete. Nici măcar unchi nu era pentru mine, ci mai degrabă frate. Îl consideram fratele și idolul meu.
Mă ridic de lângă cal și-l închid în boxa lui înainte să merg la ceilalți. Cred că sunt aici de o jumătatee de oră, dar aș vrea să rămân lângă el. Eric l-a ales pentru mine și a spus să am grijă de el că altul mai bun nu găsesc și are dreptate. M-am atașat atât de mult de el încât nu-mi pot imagina să existe un cal mai bun decât el.
Mă așez pe un scaun, iar Marie, vecina, îmi pune o farfurie de mâncare în față. În ziua încare l-am văzut ultima dată pe Eric, ea era acolo. Credeam că erau doar prietene bune, nu că era altceva între ele. Tata tot zicea „N-ai creier, cum îmi poți face așa ceva?", iar mama se apăra cu „Aș fi fost judecată dacă aș fi zis ce se petrece". Atunci nu înțelegeam la ce se referă, dar acum știu prea bine: tata aflase de relația lor.
-Mă bucur așa tare că voi va-ți găsit, zice femeia și-l îmbrățișează pe Denis.
El se uită la mine și zâmbește forțat. I-am arătat pozele cu ea și mama, știe despre ce e vorba și-l cred că e ciudată această situație.
-Mai țineți minte ziua în care a murit Eric? întreb curios, iar expresia ei facială se schimbă drastic.
Își drege vocea și se așază la masă.
-Voiai să mergi cu el, zice tristă.
-Da, dar el de ce voia să plece? întreb mai clar și-o privesc serios.
-Se certau toți între ei, spune confuză de unde vreau să ajung.
-Ai un încărcător pe aici? schimb subiectul și-o privesc curios.
Se ridică de la masă, pleacă din cameră și se întoarce imediat cu un încărcător. Iau telefonul lui Eric și testez să văd dacă se potrivește. Merge. o întreb de o priză și-mi face semn spre blatul de la bucătărie. Îl bag la încărcat și sper să pot afla ceva.
-Ăla e telefonul lui Eric? întreabă curiosă și dau afiramtiv din cap.
Pare să se panicheze și-l aruncă în apă.
-Ce ascunzi? Ce ascunde mama? Cine l-a omorât? încep cu întrebările în timp ce-l scot din apă.
Cardul de memorie când poate fi salvat, deci n-a făcut mare lucru dacă nu se mai deschide.
-El a virat greșit și a sărit de pe autostradă, aia merită dacă e un inconștient! exclamă nervoasă și încearcă să mi-l ia din palmă, dar îmi ridic mâna deasupra ei și nu mai ajunge la telefon.
-Deci să înțeleg că camerele de pe autostradă greșesc? El n-a fost aruncat, ci a virat greșit?
-Da, era un incompetent, se credea nemuritor și te molipsise și pe tine cu asta! zice nervoasă și mă împinge.
-Eu sunt viu și bine, nu pot spune același lucru despre Eric sau Margaret, zic ironic în timp ce pun telefonul în buzunar.
-Ai aflat..., spune șocată și pleacă din bucătărie.
N-au scos un cuvânt și m-au urmat de aici. Nu vreau să dau explicații. Ceva e ciudat în moartea lui, cineva l-a aruncat de pe autostradă, iar toți spus că el tras singur de volan. Pe camere se vede clar cum o mașină în intră în mașina lui.
Ora 14:30
-Iulian, mă poți învăța să călăresc? întreabă Ben.
-Nu sunt responsabil dacă-ți rupi ceva, zic serios și, după ce-și dă ochii peste cap, aprobă.
Îi zic să mă aștepte aici și eu merg să iau un cal. Mă întorc, Îi pun șaua, căpăstrul și-i arăt cum să urce. Urc în spatele lui, pe cal, și îl ajut cu dirijarea.
În câteva minute ajungem lângă un lac mic și descălecăm. Leg calul de un copac și mă asigur că e în regulă. Observ că Ben stă pe iarbă și mă așez lângă el.
-Denis se simte eclipsat de tine, spune dintr-odată și mă privește serios.
-Poftim? întreb confuz.
-Ești mai apropiat de Lola decât el, o protejezi mai bine decât el, te înțelegi bine cu părinții noștri, mereu ești cu capul pe umeri și știi ce să faci, sunt cuvintele lui, nu ale mele, îmi explică și se lasă pe spate.
-M-am obișnuit să fiu așa sau să par că sunt așa. Violatorul Lolei este fostul meu, nu mi-am dat seama de asta decât după ce a început să mă amenințe cu siguranța ei. Nu sunt cu capul pe umeri, am căderi nervoase și mă droghez ca să par bine. Nu știu mereu ce să fac, îmi place să pasez responsabilitățile la altcineva.
El se uită uimit la mine și se ridică în fund pentru a mă privi mai bine.
-Mereu pari sigur pe tine... de parcă n-ar putea nimic să te rănească, zice pierdut.
-Da, așa par. Stau drept în fața unei situații critice, am o față serioasă chiar și atunci când simt că mor, dar asta pentru că așa am trăit.
Dă ușor afirmativ din cap și se ridică de pe iarbă.
-Ben, nu mă lua ca exemplu, am făcut multe greșeli, iar Denis este de o mie de ori mai bun decât aș putea fi eu vreodată.
-Să i-o spui și lui! mă îndeamnă în timp ce se ducea la cal.
Ora 15:30
Mă asigur că boxa calului este închisă bine și merg în curtea noastră. Trebuie să vorbesc cu Denis neapărat. Nu vreau să-i iau locul, nu intenționez asta.
Mă întâlnesc cu Lola, așa c-o întreb unde este Denis. Îmi răspunde că este în pod și merg imedait acolo. Poate vrea să caute chestii despre familie, dar nu cred că vrea să știe chiar tot. Ajung în pod și-l văd întind pe spate, pe podea. Mă așez în liniște lângă el și sper să nu plece.
-Ești fratele perfect, spune trist cu privirea în altă parte.
-Nu-i adevărat. Denis, tu ești fratele lor mai mare.
-La fel de bine poți fi și tu, n-o să-și dea seama, spune și-și dă ochii peste cap.
-Denis, ei au nevoie de tine, nu de mine. Am multe probleme, cu legea, emoționale, pshihice, ei n-au nevoie de mine. Nu sunt cu capul pe umeri, plecasem de lângă voi pentru că avusesem un atac de panică, zic calm și mă uit puțin la ce este aici.
-Și modul calm în care vorbești mereu? întreabă curios.
-Acum vorbesc calm, dar de obicei e un calm extras din nervi. Am probleme cu nervii, de aceea am făcut box, acolo am învățat ce înseamnă autocontrol. Am făcut box și pentru că voia unchiul. El a fost și cel care s-a dat peste cap în încercarea zadarnică de a-i convinge să te ia înapoi. Se supărase extrem de tare pe tata, iar pe mama începuse să-i reproșească asta mereu.
Își întoarce capul spre mine și mă privește curios apoi spune:
-De ce?
-Toți se bucurau că tu nu erai cu noi, toți înafară de el, tata și mama mamei, la ferma ei suntem acum. Nu se bucurau pentru că pe tine te urau, ci pentru că aveau cu un necaz mai puțin. Părinții tatei m-au urât din prima secundă și l-au dezmoștenit, tatăl mamei tot zicea că asta e o înscenare. El, fiind copil, a suferit. A suferit pentru mine, pentru că tu nu erai acolo, pentru că trebuie să trec prin tot, pentru că nu știa dacă tu erai bine. Dintre toți, el a fost cel mai matur, un copil de 16 ani.
Mă ridic de pe podea pentru că simt că nu mai pot respira. Simt cum încep să plâng, așa că-mi aprind un joint. Deschid geamul și mă uit la cerul senin. Îi aud pașii în spatele meu și-și pune o mână pe umărul meu.
-Ai ținut mult la el, constată și dau afirmativ din cap.
-În ziua când a murit era o întâlnire de familie, toți se certau între ei și-și aruncau reproșuri. Tata aflase de reliația mamei cu Marie, iar totul o luase razna. Eu atăteam cu Eric, în camera lui, dar după ce a auzit mai mult din ceartă, a zis că pleacă cu mașina.
-Tu de unde știi astea? întreabă confuz.
-Imediat, spun și mai trag un fum. Voiam să merg cu el, mereu mergeam, îmi plăcea să-mi petrec timpul cu el, dar a insistat atât de tare să rămân încât am fugit direct în camera mea. El nu mă refuza niciodată, mă lua chiar și când toți se împotrivau. Oricum, știu pentru că bunica înregistra tot. PE DVD-uri sunt toate conversațiile lor. Unele înregistrate pe moment, altele reconstituite de către ea. A vrut să știu ce se întîmpla, zic și dau din umeri.
Tace, nu știu ce-aș fi vrut să zică. Mă întreb dacă el se aștepta la așa ceva. Asta a fost viața mea până la 10 ani, de atunci mi-am luat viața în propriile mâini și a trebuit să mă descurc cumva. Mama „murise", iar tata era plecat constant.
-Nu pari atât de distrus..., zice cu privirea în jos.
Nu înțeleg la ce se referă decât atunci când îmi ustură ochii. Plâng. Sting jointul și-mi șterg lacrimile de pe față. Trag aer adânc în piept pentru a mă liniști și spun:
-Știu, îmi ascund bine sentimentele, atât de bine încât pe unele nici nu le simt..., zic pierdut.
-Îți era idol, constată după ce a analizat ce am spus.
-Da, voiam să fiu ca el: un obsedat de viteză, eminem la școală, prieten cu interlopii, protector cu pritenii și familia, drept și fără sentimente pe față, gata să se riște pentru oricine. Ăsta era el, nu e doar părerea mea, așa îl desciu toți, zic cu zâmbetul pe buze.
-Îți faci rău, vorbește serios și-l aprob.
-La fel și el. Imediat ce vedea că începe un scandal, el mă lua și făceam orice altceva. Îl vedeam îngrijorat și gata să plângă, dar se ținea tare pentru mine.
-Aș fi vrut să-l cunosc.
-Și el s-ar fi bucurat.
Ora 18:00
intru în casă și intru direct în bucătărie pentru că vreau niște suc de mere. Îmi torn în pahar și mă uit confuz la ei atunci când observ că se uită îngrijorați la mine.
-Ai ochii roșii... te droghezi? întreabă îngrijorat tata.
-Un atac de panică, nimic important, zic și ridic din umeri.
-Ești bine?
-Da, tată, răspund și-mi dau ochii peste cap.
Pun paharul jos și merg să-l îmbrățișez. Nu mi-am dat seama până azi cât a suferit. Părinții l-au dezmoștenit, toți îl judecau că dece a rămas lângă mama, ea și-a bătut joc de el, avea doar 16 ani și-a trecut prin toate astea.
-Poate am tras și câteva fumuri dintr-un joint, adaug și el pufnește pe nas.
-Te iei după..., începe să vorbească, dar se oprește înainte să-i psună numele.
-Da... nu-mi aduc aminte prea multe, dar mi-e dor de el, zic și-l îmbrățișez mai tare.
-Mă bucur că în acea zi a insistat să rămâi, dar e vina noastră că el a plecat, zice și pot simți cum încearcă să nu plângă.
-Am văzut colecția lui de mașini și motociclete, îmi place... Te iubesc, tată.
-De aceea ai avut un atac de panică? întreabă îngrijorat, dar știu că și el e distrus.
-Am văzut mașina cu care plecase... îmi spusese că vine în câteva ore..., zic mai mult șoptit și mă îndepărtez de el.
Are ochii plini de lacrimi, dar încă nu plânge. Știu că nu vrea s-o facă în fața mea, vrea să fie tare. Așa sunt Bekar. Îmi șterge ochii și mă sărută pe frunte.
-Merg în camera mea, nu mi-e foame.
El dă afirmativ din cap și mă lasă să plec. Știu că va trebui să-i explice Valentinei despre cine am vorbit și sigur va plânge câteva ore. Îi e dor de fratele său probabil mai mult decât îmi este mie, se simte vinovat, dar nu e vina lui. Singurii vinovați sunt cei care nu i-au susținut.
Ajung în camera mea și abia acum observ mailul de la facultatea de drept și mesajele de la Z. S-a produs o eroare la înscrierea mea la facultate și trebuie să rezolv fizic. Chit că încă nu m-am decis, vreau să rămână ca variantă secundară. Mâine va trebui să merg acolo, grozav.
Z: Ce faci?
Z: De ce nu răspunzi?
Z: Am zis ceva greșit ultima dată?
Z: Te simți bine?
Au fost trimise la intervale și de câteva ore. De ce își facr griji pentru mine? Nu e ca și cum știe cine sunt.
Iulian: Sunt bine.
Z: Ce ai făcut astăzi de n-ai răspuns?
Iulian: Am clacat puțin, dar acum sunt bine. Nu contează ce s-a întâmplat, eu mă bag la somn, am nevoie.
***
De ce am plâns la acest capitol? Asta e o întrebare la care chiar nu știu să răspund. Sper că n-a fost prea plictisitor și apreciez pentru comentarii și voturi!