Ora 00:45
Aud cum Nathan își închide ușa de la cameră și ăsta e semnul că pot ieși pe hol. Caut rapid o lanternă frontală, un cuțit mic și telefonul și ies din cameră. Merg în cea mai liniște cu putință, știind exact unde să calc pentru a nu fi auzit de nimeni. Urc la al doilea etaj, care este complet nefolosit, iar asta este puțin ciudat, și cobor scara de pod. Pun piciorul drept pe prima treaptă și continui tot așa. Locul ăsta îmi dă un sentiment de filme horror și ziua, iar acum, fiind noapte, este și mai rău.
Trag trapa după mine pentru a nu mă da de gol și pornesc lanterna frontală pe care o am deja pe cap. Încep să mă uit prin jur, dar nu văd nimic deosebit. Doar cutii peste cutii, câteva tablouri vechi, umbrele ce-mi dădeau de mic fiori în tot corpul și un miros de închis mult prea familiar.
Merg la geamul din capătul copudul și-l deschid, lăsând la aerul rece al nopții să pătrundă în spațiul ce mi se părea tot mai mic. Nu mi-a plăcut niciodată locul acesta, poate și pentru că mi s-a părut mereu că acesta loc e bântuit din pricina filmelor horror pe care le vedea când eram mic.
Îmi scutur capul pentru a-mi alunga toate tâmpeniile din cap și merg la unul dintre teancurile de cutii. O iau pe cea de sus și inspectez rapid ce e înăuntru: câteva poze de familie, nimic special de altfel.
Ora 01:30
OK. E clar că ar trebui să plec de aici. N-am găsit nimic și caut de minute bune.
Mă ridic în picioare și mă scutur de praf. Mă întorc spre trapă și-o cobor încet, încercând să astup fiecare posibil sunet. Pun piciorul pe prima treaptă, din am un sentiment că ar trebui să mai caut, că e ceva ce trebuie să găsesc neapărat aici.
Într-o fracțiune de secunde, m-am întors și am mers la alt morman de cutii. Am luat-o pe cea de sus și am deschis-o. Dau câteva caiete la o parte și găsesc o agendă pe care scrie "Jurnalul Anastaciei Heris – I". Îmi treg degetele peste scris și înghit în sec. E scrisul mamei. Înăuntru mai sunt alte trei agende cu același titlu urmate de o altă cifră română, probabil că sunt numerotate în ordinea cronologică.
Le iau pe toate și pun totul la loc. Mă întorc și încep să cobor în cea mai mare liniște scara ce duce la etajul al doilea. Strâng scara, închid trapa și lanterna frontală și cobor la primul etaj.
Intru în camera mea, incui ușa și pun toate agendele pe birou, în ordinea cronologică. Primele trei sunt pe numele de Heris, iar ultimul este Baker. Oare e prea mult dacă vreau să le citesc? N-am știut niciodată că mama avea jurnale, iar astea cred că sunt răspunsul pe care-l căutam.
Ora 03:45
E clar, n-o să le citesc. Stau și mă uit la ele de mai bine de-o oră, dar n-am curajul necesar pentru a deschide măcar unul.
Trag aer adânc în piept și trec cu palma peste coperți, dând praful la o parte. Îl deschid pe primul, iar prima pagină conține anii în care a scris în el și, aparent, e de când avea mama vreo 15 ani, deci chiar că mă bag cu forța în viața ei.
Al doilea e de când a absolvit până la cunoscut pe tata, al treilea până s-a căsătorit, iar ultimul până la data de 13 iulie 2015, ziua morții sale. Nu vreau să ajung la ultimul, dar simt că voi înțelege mai bine ce se întâmplă, dacă le citesc pe toate.
Ora 07:15
Câteva ore mai târziu, aproape un jurnal terminat, dar trebuie să mă opresc pentru a merge la micul-dejun.
N-am aflat mare lucru de acolo, doar că tatăl ei murise cu puțin timp înainte să înceapă să scrie în acel jurnal și voia doar să se descarce prin metoda aceasta. Câteva drame adolescentine prin care eu n-am trecut, vreo dpi iubiți pe care i-a avut, nimic special nici aici, îi era dor de tatăl ei, nici aici nimic special și cam atât. Sper ca ultimele pagini să mă lămurească mai mult. Asta sau următoarele trei jurnale.
Intru în bucătărie și mă așez la masă. Azi chiar trebuie să mă duc după următorii indiciu. Mai sunt 4 zile și 3 indicii, am pierdut din avantaj foarte mult. Și poate că...
-Iulian..., îmi întrerupe tata șirul de gânduri. Ai zis că ai un iubit?
-Nu eu am zis, ci Nathan. îl contrazic și-mi dau ochii peste cap.
-Cum îl cheamă?
-N-am chef de această conversație, îi întrerup încercarea de interogatoriu și-mi continui micul-dejun.
-Înțeleg că urmează..., își drege vocea și continuă: o perioadă tristă, dar asta nu înseamnă că trebuie să te comporți...
-Nu, tată, nu mă comport în niciun fel, îi tai propoziția și cu asta se face liniște.
Nu-mi place când tata crede că m-am schimbat sau alte chestii de genul. Tot ce e diferit la mine față de acum vreo 5 ani este că nu mă mai droghez și nu mai fumez atât de des, atât!
-Îmi poți spune, totuși, câți ani are?
Îmi dau ochii peste cap la întrebarea tatei, dar decid să-i răspund:
-Are 18 ani, Îl cheamă Mikey, are o soră geamănă, părinții săi sunt divorțați, iar cei doi locuiesc în mare parte cu mama lor, l-am cunoscut la sala de box, alte întrebări? vorbesc rapid în încercarea de-a-mi ascunde nervozitatea din voce.
Cred că Valentina își dă seama de tensiunea ciudată dintre mine și tata, mai ales că noi ne înțelegem, de regulă, chia bine. Își plimbă privirea între noi și așteaptă să vadă care la gâtul căruia va mai sări, la modul metaforic, evident.
Îl privesc în ochi pe tata și-l înțeleg mai tare decat ar putea s-o facă Valentina vreodată; nu e o perioadă tristă pentru el, nu din cauza mamei, ci e dezamăgit. E dezamăgit de ceva ce s-a întâmplat și-a decis că acum r timpul să aflu.
Cumva, el acum m-a lăsat să-i văd intențiile: nu vrea să mă îndepărteze sau să-l urăsc, vrea doar să înțeleg că așa a fost mai bine, nu știu ce s-a întâmplat, nu încă, dar vrea să știu asta.
-Ce se petrece aici? întreabă Valentina pentru a distruge această situație ciudată.
-Nimic, iubito, îi răspunde tata și-o sărută pe părul ei brunet.
-O să afli și tu la fel cum voi afla și eu, răspund, dar nu-mi mut privirea de pe tata.
-Cred că ar trebui..., începe să vorbească Valentina, dar mă ridic de la masă înainte să termine ce voia să spună.
Ora 11:30
-Cum a decurs curățarea bucătăriei? întreabă după ce-i mulțumește ospătarului că ne-a adus comanda.
-Macaroanele cu brânză gătite de mine au ajuns direct la gunoi, îi răspund și-mi dau ochii peste cap.
-Poate îmi gătești și mie?
-Hmmm... Poate, ce primesc la schimb? întreb cu subînțeles și-i ating piciorul pe sub masă.
-Atunci, poate aflăm împreună.
-Azi nu pot, am niște treabă, mă scuz rapid și mă întorc la mâncare.
Azi trebuie să găsesc următorul indiciu și deja l-am anunțat pe Fred că va veni cu mine. Nu mai risc să merg pe acolo și să mă întâlnesc cu Noah.
Ora 14:30
-De ce însiști atât de tare să vin eu cu tine? întreabă nervos Fred, dar nu mă opresc din mers și răspund:
-Nimeni altcineva nu știe ce se petrece, iar dacă merg undeva cu Denis, semănăm prea tare pentru a nu ieși în evidență.
El oftează, dar nu mai comentează cu nimic și ne continuăm drumul. Urcăm în mașina mea și pornim spre raliuri. E interesant pe acolo, dar nu vreau să merg singur.
L-am convins să mergem fără Denis, iar acum e supărat pe mine, dar pe bune! Nu vreau ca cineva să afle că am un frate geamăn, nu până ce nu termin toată harababura asta cu indiciile.
Îi fac semn să meargă la stânga, iar eu la dreapta. Începem să căutăm prin tufișuri, asta fiind ascunzătoarea lor clasică. După câteva minute de căutări, ne întâlnim la mașină.
-Nimic?
Dau negativ din cap și mă uit prin jur. Aici trebuie să fie, e imposibil să fi greșit. Unde altundeva? Pe autostradă? N-are sens.
-Ce faci, frumosule? întreabă de la distanță Noah.
Se apropie de noi, iar ceva îmi strage atenția la el. Ține ceva în mână... e plicul nostru! Nu putea să-l găsească oricine altcineva?!
-Cu ce ocazie pe aici? întreabă cu privirea pe Fred, dar știu că mi se adresa mie.
-Ai găsit un plic cu numărul unsprezece scris pe el?
El mă privește atent și ridică brusc mâna în care îl ține și plimbă prin fața mea.
-Ăsta?
Dau afirmativ din cap și și-l bagă în blugi.
-Ia-l singur! spune pe un ton provocator și-mi ia mâna intr-a sa.
Mă uit în jur și-l văd. Stă într-un copac și ține o armă de foc. Nu-mi pot da seama cine e, dar cred că e Eduard. El obișnuiește să se plimba după oamenii cu care fac ei aceste jocuri. Ne privim fix în ochii și-mi transmite că-l va omorî dacă nu iau indiciul rapid de la el. Înghit în sec și-mi mut privirea pe Noah.
-Fred, intră în mașină, zic calm și deschid portiera de la locul șoferului.
Noah dă să plece, dar îi spun să rămână. Îmi pun niște mănuși pe mâini și-i dau mesaj lui Oliver să facă ce știe mai bine cu camerele din zona mea.
-Noah, vino puțin cu mine, continui să vorbesc pe același ton calm.
Începem să mergem mai departe de mașina mea și mă uit subtil la cel din copac. Ajungem la vreo 20 de metri distanță, iar Noah este cu spatele la Eduard. Îi fac semn subtil cu degetele și, doar în câteva secunde, noah cade inert la picioarele mele.
Iau rapid indiciul și alerg la mașina mea. Urc pe locul șoferului, încui ușile și pornesc în viteză de aici. Mă uit în oglinda retrovizoare, iae Eduard deja s-a făcut nevăzut.
-Ce...? întreabă șocat Fred, dar nu încetinesc.
-Nu pot băga mâna în foc că mai trăiește, dar nici nu-mi pasă, îl văd cu coada ochiului cum se uită șocat la mine.
-A...
-Nu spui la nimeni! îi ordon înainte să spună orice voia el să spună și tace.
Ora 16:30
Fred a vrut să-l las imediat la hotel și n-am mai vorbit de atunci. Cred că e în stare de șoc, dar pentru mine asta nu e nimic nemaivăzut. Am participat la o crimă organizată a unuia dintre cei mai importați oameni de politică, deci... chiar nu există ceva mai deplasat decât asta.
Acum mă aflu în camera mea, cu plicul în mâini. Îl deschid și analizez fotografia din interior, nimic nemaivăzut. E o simplă poză c-o masă în familie de când aveam vreo 9 ani, îmi dă nostalgie, dar, în acest moment, nu-mi mai vine nici să plâng după mama. Aproape că nici nu mai cred că e moartă, poate a fost și asta parte din planul lor ciudat, oricare ar fi el.
Al unsprezecelea
Am decis să punem următoarele indicii la foc automat, așa că: Loc de muncă, dar nu spital.
Te urmărim, Iulian!
Asta e mai ușor decât prevede legea! Locul de muncă al mamei, e prea ușo. Singura problemă este că n-am habar care era. Să-l întreb pe tata sau voi găs răspunsul într-unul dintre jurnalele sale?
Pun cinținutul plicului înapoi și cobor din pat. Plicul ajunge alături de celelalte, în sertarul biroului. Mă uit la agendele din fața mea și oftez. N-a avut niciun loc de muncă pe parcursul liceului, mai am încă 3 de verificat.
OK! Trec la varianta B: nu mai citesc fiecare cuvânt, doar trec cu privirea peste rânduri. N-aș vrea să vadă ce scrie aici Fred sau Denis, deci trebuie să fac asta singur.
Ora 18:30
N-am ajuns la ultimul jurnal, dar am găsit vreo 3 locuri de muncă. Nu cred că e unul dontre aceste locuri, dar voi verifica. Le voi spune și celorlalți noutățile și sper că Fred se simte ceva mai... lipsit de șoc.
Intru în bucătărie și mă așez la locul meu. Îl văd pe Nathan că stă pe telefon, dar prefer să nu mă bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
-Nathan, fără telefon la masă! spune Valentina.
-Fratele unui amic de la raliuri a fost împușcat mortal în după-amiaza asta și vorbesc cu el, clarifică ce face pe telefon.
Îmi mut privirea de pe el și înghit în sec atunci când îi văd privirea serioasă cum mă scanează. Probabil că a înțeles deja ce s-a întâmplat și vrea doar să se asigure că n-aveam eu arma în mână, dar n-a fost așa. Eu n-am omorât pe nimeni... Nu azi, nu ieri, nu de 3 ani încoace, dar am omorât pe cineva... și n-am simțit niciun regret, nici acum n-o fac. N-am clintit nici când a căzut Noah la pământ și-am putut pleca de acolo fără să-mi pese de suferința adusă.
-Înțeleg, amicul tău e trist, dar acum suntem la masă.
Nathan își dă ochii peste cap, dar își ascultă mama și nu mai stă pe telefon.
Ora 22:30
-Ești țicnit?! Îmi țipă în față Denis și se duce la Fred.
-1. N-am tras eu! 2. Ți-am spus ce s-a întâmplat, nu înțeleg de ce vă mirați.
Amândoi se uită la mine îngroziți, de parcă n-ar crede că sunt eu.
-A murit în fața ta! Tu ai dat semnalul să tragă! râcnește Fred și vine la mine.
Acum suntem în față la primul ei loc de muncă: un bar. Nici că putea fi ceva mai clasic decât asta, dar tot mă simt ciudat știind că aici a lucrat mama. Ne aflăm aici de vreo 15 minute, dar tot ce-am făcut a fost să ne certăm.
-Nu mă puteți face să-mi pese, nu simt regret, zic calm și mă duc la un tufiș.
Îi văd și pe ei cum încep să caute și mă calmez și pe interior. Preț de-o secundă, am crezut că se vor duce la poliție. Încă se mai pot duce, dar nu cred c-o vor face.
Ajung pe un culoar dintre bar și altă clădire de lângă și încep să caut în orice loc logic, dar nu găsesc plicul. Mă mai învârt puțin, dar nimic. Mă întorc la mașina mea și-i aștept.
Ora 23:00
-Scuze că a durat atât să ne întoarcem, dar am avum o mică ceartă, se scuză Denis atunci când ajung amândoi la mine.
-Plicul? îi întreb.
Ei fac schimb de priviri și dau negativ din cap. Oftez nervos. Atunci nu ne mai rămân decât alte două locuri. Le fac semn spre mașină, iar când să intru, îmi atrage atenția Eduard. Vine la noi și-mi dă plicul.
-Tatăl tău minte mai mult decât noi! zice nervos și se întoarce să plece, dar îl prind de braț.
-Ce vrei să spui? Ați făcut o înțelegere sau ce? întreb confuz și curios în același timp.
Se uită la Fred și la Denis și după în jur, revenind la mine. Trage aer în piept și spune:
-Nu pot spune. Iulian... doar respectă termienii pentru o ultimă dată, asta va fi ultima dată când vei mai avea de-a face cu noi, zice pe un ton trist privindu-mă fix în ochi.
Mai trage o dată aer în piept și pleacă. Nu se oprește când îl strig și accelerează pasul. Urc pe locul șoferului, dar nu pornesc la drum. Deschid plicul și mă rog să nu ie la ce mă gândesc. O poză cu mama, o întorc și rămân confuz „Margaret Horis, 2010". Mama are o soră geamănă? E imposibil! N-am veri sau altceva... asta am zis și despre frați, dar nu contează.
Doisprezece
Indiciul: Sus, sus, tot mai sus!
Eduard aici!
Pun totul la loc și pornesc spre hotel pentru a-l lăsa pe Fred acolo.
-Ce se petrece? întreabă confuz Denis.
-Vă anunț dacă mai am nevoie de ajutor, dar știu unde trebuie să merg acum. Nu puneți întrebări până când nu am răspunsuri, zic și mă uit la ei.
Știu unde trebuie să merg, cred și sper.
***
Cuvinte: 2794