Ora 07:30
-Iulian, încă un plic. Spune tata și mi-l înmânează. Îi mulțumesc și mă așez la masă.
Încep să mănânc, refuzând să sflu ce au scris și acum. Nu vreau să știu dacă i-am enervat mai tare sau dacă mă vor lăsa în pace. N-aș mai vrea să știu nimic despre ei, dar soarta nu e de partea mea.
Mă uit la plic și citesc cu atenție ce scrie pe el "Primul". Asta nu-mi indică nimic din ce ar putea fi în interior, e doar un numerar cardinal. Doar nu fac un fel de vănătoare de indicii pentru ceva...
Dragă Niciodată Supusul Nostru,
Am convenit de comun acord să terminăm cu șarada asta, așa că vom trece la subiect. Nu ne pasă cine ce știe atât timp cât nu se duce cu informațiile respective la poliție sau nu le postează online.
Ce ne interesează pe noi este un anumit obiect. Nu e greu ce vrem ca tu să faci, dar ai un timp limită, pe care ți-l vom spune la finalul scrisorii. Acesta este primul indiciu pentru a-l găsi și a ni-l aduce nouă. Acolo unde unii mor, iar alții se nasc, în fața sa, într-un tufiș. Sperăm să te grăbești pentru că nu avem toată ziua. De fapt, tu n-ai toată ziua.
Ai auzit vreodată că "13" este număr cu ghinion? Azi este întâi iulie, deci ai fix 13 zile pentru a ne aduce ceea ce vrem. Să nu afle nimeni, nici măcar Jonathan, Florin sau Oliver. NIMENI. Știi prea bine ce putem face dacă implici și pe altcineva. Ai grijă ce faci, Iulian.
Primul indiciu
Își bat joc de mine?! Nu mă liniștește absolut deloc că au zis că nu le pasă cine ce știe, au urmărit-o pe blonsă, iar asta înseamnă că-i urmăresc pe toți cei pe care-i știu. Dacă știu de existența lui Mikey? Deja m-a luat panica.
Împăturesc scrisoarea la loc și-o pun în plic, iar acesta ajunge în buzunarul de la pantalonii mei. Îmi reiau micul-dejun, ignorând privirile curioase și confuze ale adulților. Nathan se uită doar la mâncarea lui, probabil prins în gândurile sale sau poate că nu-i pasă ce se întâmplă cu mine.
Ora 11:30
-Pari distra, ești bine? Îi aud întrebarea lui Mikey și tresar când îi simt mâna caldă peste a mea. Dau afirmativ din cap și-l sărut.â
De azi-dimineață până acum, tot ce-am făcut a fost să mă gândesc la ce să fac. Nu pot să le spun băieților, iar eu trebuie să le caut un obiect care nici nu știu cum arată. Mă disperă oamenii ăștia, dar trebuie să fac asta dacă vreau să mă lase în pace. Sper să nu mai am de aface cu ei după asta.
-Azi ai antrenament de box, nu? Întreb pentru a fi sigur, iar acestă dă afirmativ din cap. Vrei să perticipe și iubitul tău? Acesta stă puțin pe gânduri și dă negativ din cap. De ce?
-Pentru că mă vei distrage. Răspunde el și mă sărută.
Îl prind de mijloc, trăgându-l mai aproape de mine. Începem să mâncăm prânzul la același restaurant la care mergem zilnic și chiar cred că a devenit o obișnuiță să iau prânzul în oraș. Prefer să stau cât mai departe de acasă și, automat, departe de Nathan.
-Hei. Hei. Hei. Am găsit ceva. Tresar când îi aud vocea lui Florin și după-l văd că se așază în fața noastră. Bună, Mikey. Spune, iar acesta îl salută înapoi cu o mișcare din cap.
-Ce ai găsit? Întreb confuz și cu speranța că m-au ascultat, dar scoate un plic pe care scrie "șantaj". OK. Ce zici s-o lași baltă? Mi-au răspuns, iar acum totul e în regulă. Spun printre dinți, încercând să nu mă uit Mikey. Știu că e confuz și vrea explicații, dar chiar nu știu ce să-i spun.
-Dar, Iulian...
-Nu, nu te bagi în chestiile ce n-au treabă cu tine, asta să le spui și celorlalți. Spun serios și imping plicul spre el. Acesta nu mai spune nimic, ia plicul și pleacă.
-Acum îmi spui despre ce e vorba! Asta nu e o întrebare, ci o poruncă. Îl asigur că după masă îi voi spune și, deși este șceptic, nu mai spune nimic.
Ora 13:30
-Poți să amâni cât vrei, dar eu nu mă las până nu-mi spui ce se petrece! Zice serios și nervos în același timp, așa că ce-am putut face decât să-i spun adevărul? Păi să-l mint, dar nu-mi place să-i fac asta.
După vreo 10 minute în care am încercat să nu plâng sau alte chestii, vorbind pe un ton surprinzător de calm și neutru, am ajuns la final poveștii. I-am spus cum am ajuns să mă întâlnesc cu oamenii ăștia, ce am făcut acum 4 ani și ce se întâmplă acum, mă rog, i-am spus ceea ce știu și prietenii mei. Acum se uită la mine șocat, probabil încercând să se gândească la ce să facă mai departe. Nu-l condamn dacă mă va da la poliție sau dacă se va despărții de mine, dacă el asta vrea, eu nu-i voi sta în cale.
-Stai... Tu... Ce... Eu... Spune pierdut, privind asfaltul.
-Înțeleg dacă nu vrei să mai ai de-a face cu mine. Zic și fac un pas mai în sapte pentru a-i da mai mult spațiu, dar el mă ia strâns în brațe.
-Nu. Nu. Te vreau. Șoptește și mă sărută.
-Și eu, dar nu vreau să fi în pericol. Spun și-l strâng în brațe. Mi-e frică că s-ar putea să-ți facă ceva. Continui pierdut în propriile gânduri.
-N-o să-mi facă nimic. Mă aigură pe un ton mult prea convingător pentru situația asta. Mă sperie teribil că e atât de sigur. Îmi dă impresia că el știe ceva ce eu nu știu, dar asta e doar în capul meu.
-Sună-mă când termini antrenamentul. Spun și-l sărut, încercând să-mi alung încoielile legat de cine este în fața mea. El aprobă și pleacă.
Ora 15:45
Nu-mi dau seama dacă am ales cel mai prost moment de-a căuta în fața unui spital, dar n-am cum să dau acum înapoi. "Acolo unde unii mor, iar alții se nasc" sigur se refeză la un spital. Singura problemă este că sunt vreo 3 în orașul ăsta și-mi va lua ceva să le verific pe toate. Am început cu cel mai apropiat de mine, iar acum încerc să nu fiu observat în timp ce caut în tufișuri.
Privirea îmi alunecă pe clădirea albă din fața mea, iar amintirile cu mama își fac apariția în mintea mea. Nu pot minți, mi-e dor de chiar și după 8 ani, dar trebuie să trec mai departe. O vreau lângă mine, vreau să-mi zică că totul va fi bine. Îmi e doar de modul ei de-a face totul mult mai simplu și ușor. Ea ar știi ce să fac doar cu o simplă privire peste situație. Mereu a știut ce să facă.
Îmi introduc mâna la rădăcinile unor tufișuri și simt o bucată de plastic. O iau, iar aceasta se dovedește a fi o pungă, în care se află un plic cu textul "al doilea". A durat mai puțin decât credeam... Exceptând că e al doilea spital unde caut și au trecut două ore, dar măcar n-am străbătut tot orașul, deci e bine.
Pun tot ce-am găsit în buzunarele blugilor și plec de aici cât mai rapid posibil, dar nu suficient, aparent.
-Te-ai gândit să-i faci tatălui tău o vizită la muncă? Întreabă amuzat tata, iar eu încerc să mă comport cât mai normal cu putință.
Uitasem că ăsta e spitalul unde este el medic. Uitasem și că e medic. Nici nu m-ai știam unde lucrează. Asta e destul de grav. Când eram mic, veneam pe aici destul de des. Îmi plăcea să stau prin spital, mi se părea... Un loc chiar magic. Aveam impresia că medicina este magie, iar medicii magicieni. Că oricine vine aici pleacă sănătos acasă... După moartea mamei, m-am trezit la realitate, locul acesta devenind un Iad pentru mine. Am refuzat pe cât posibil să mai merg la spital, mai ales la cel unde fusese mama. Îmi creează o senzație dubioasă, ca și cum mama m-ar urmării pe hulorile spitalului. Mă simt bântuit în spitale, dar doar acolo. E ciudat de explicat.
-Eram prin preajmă și-am frut să văd dacă ești pe afară. Îi răspund și ies de pe gazon. El mă îmbrățișează strâns, probabil fiind fericit să mă vadă.
Nu pot înțelege cum de pe el nu-l afectează această slujbă. Viața oamenilor, chit că e impropriu spus, depinde de el. Dacă le dă tratamentul potrivit, dacă face operațiile necesare și corecte, dacă poate fi prezent la orice oră din zi și din noapte. Eu aș ceda de mult, mai ales după faza cu mama.
-Anunț-o pe Valentina că azi trebuie să stau mai mult, bine? Voi veni pe la miezul nopții. Dau afirmativ din cap și-i spus că trebuie să plec.
Ora 18:00
Mikey îmi trimisese mesaj pe la 5 că iese cu prietenii în oraș, așa că eu a trebuit să-mi fac de lucru. N-am deschis noul plic din dorința de a avea o seară mai liniștită, dar simt cum îmi face cu ochiul. Am înncebunit, ăsta e răspunsul corect. Am impresia că un plic îmi face cu ociul doar pentru că eu nu mă pot controla.
-Tata mi-a spus că mai are treabă la spital, așa că va veni pe la 12 noaptea. Spun când intru în bucătărie și mă așez pe scaunul meu.
Încep să mănânc, încercând să nu bag de seamă tăcerea din încăpere. E dubios să nu fie tata la masă, mă simt ca la 10-15 ani, atunci când mâncam singur de fiecare dată, asta atunci când îmi aminteam să mănânc. Tata a stat mult la mormântul mamei, dar eu n-am avut niciodată curajul de-a mă duce acolo. Probabil voi merge... Cândva. Nu cred că-n viitorul apropiat. Poate anul viitor înainte să plec în Londra.
-Iulian, te simți bine? Nathan, nici tu nu pari prea fericit. O aud pe Valentine și revin cu picioarele pe pământ.
-Sunt bine, mamă. Spune Nathan, dar tonul folosit doar asta nu arată. Îi arunc cu sucul din pahar pe față, iar acesta face la fel. Ești prost! Exclamă și mă privește urât, dar nu pentru mult timp că se întoarce la mâncarea sa.
-Cine se aseamănă se adună. Zic ceva mai vesel, iar Nathan își dă ochii peste cap.
-Atunci sper să nu mă molipsesc de homosexualitate. Spune și se ridică de la masă.
-Nathan! Îl atenționează Valentina, dar acesta pleacă, fără să mai zică ceva. Îmi pare rău, nu știu ce l-a apucat.
-E în regulă. Încerc să reglez situația, da chiar m-a deranjat că a spus EL asta. După două săruturi, are tupeul să spună asta? De ce încă mă mai gândesc la aceles ăruturi? Eu am zis că nu trebuie să ne mai gândim la cele întâmplate și tot eu mă gândesc. Sunt ultimul prost.
Ora 22:30
Bat la ușa lui Nathan și sper să putem duce o conversație normală. Îmi deschide, iar din interior vine un miros de alcool aproape de nesuportat.
-Ce vrei? Zice dure, neclintindu-se din loc nici un milimetru.
-Uite, dacă vrei să vorbești cu cineva despre orientarea ta, poți vorbi cu mine. Nu-mi vine nici mie să cred că mă ofer să vorbesc cu el, dar sper ca așa să ne mai apropiem. Suntem frați până la urmă.
-De ce-ți pasă din senin de mine? Întreabă, dar cred că ăsta e alcoolul cel care vorbește.
-Pentru că... Nu știu, Nathan! Te văd mereu prin în gândurile tale, iar asta nu e de la blondă, ci de la... Nici nu mai contează. Îmi frec ochii după ce spun asta pentru că chiar nu înțeleg nici eu de ce sunt așa bun cu el. E ultimul dobitor, care m-a jignit acum mai puțin de două ore, iar acum încerc să-l fac să se simtă mai bine. E penibil! Tot ce ține de Nathan e penibil.
-Poți pleca, n-am nevoie de vorbele tale. Nu mă lasă să spun ceva și închide ușa.
A vorbit pe un ton supărat, dar nu înțeleg ce are cu mine acum. Am mai spus că e greu de înțeles? Cred că da.
Mă întorc în camera mea și iau plicul. Îl desfac cu atenție, iar în el este scris un text care conține și următorul indiciu, dar mai e ceva în plic. O poză. E cu mine și Mikey... L-a restaurant, azi. N-am văzut pe nimeni în preajmă... Cum e posibil? Nu, trebuie să rup legătura cu el. Pe spatele pozei este scris, cu aceeași cerneală neagră, "Ce iubit frumos ai!", iar asta nu-mi place, dar absolut deloc.
Al doilea indiciu, Iulian
Dacă ai găsit al doilea indiciu, nu te bucura. Avem mai multe decât zilele pe care ți le-am dat, deci ai face bine să te grăbești. Nu știm ce putem face cu iubițelul tău... Sau știm. Al doilea indiciu s-ar putea să fie ceva mai dificil, dar nu noi suntem în pericol, deci nu ne pasă. Unde totul a început, caută atent și vei găsi ceva ce sigur n-ai mai văzut.
Și, pentru că ne-ai fost amic într-o perioadă nu de mult apusă, ai grijă la Mikey. Nu-l cunoști.
Semnat: Deja știi cine scrie asta
Ce mai înseamnă și asta? Primul indiciu a fost prea ușor, trebuia să mă gândesc că va urma ceva mai greu. Acum chiar n-am nicio idee. Au mai spus și de Mikey că nu-l cunosc, iar acum am mintea în prea multe direcții. Simt că am nevoie de-o vacanță, dar nu-mi permit una acum.
***
Cuvinte: 2357