Visez că plutesc printr-o ceață groasă și dureroasă, care apasă peste capul meu de parcă ar vrea să mi-l zdrobească.
Îmi ia ceva timp până realizez că durerea e cât se poate de reală, chiar dacă m-am trezit. Și ce e mai rău... Doamne mare! Am un bărbat în pat!
Cât de rău m-am îmbătat ieri seară?
Mă răsucesc înspăimântată, privind umărul gol care se ivește de sub mormanul de pături.
Doamne, oare m-am culcat cu vreun necunoscut?
Neliniștea și durerea de cap sunt o combinație tare proastă, mai ales după ziua în care ai divorțat.
Și bine mi-am mai început viața de femeie celibatară! mă gândesc cu amărăciune, trăgând cu ochiul la umărul de sub pătură.
Măcar l-am ales bine pe om. Are un braț musculos și lung care atârnă dincolo de pat, și mă mir că din poziția asta nu s-a prăvălit încă pe podea.
În cele din urmă, mă hotărăsc să trag pătura și să-i fac papucii domnului din patul meu, însă când mă aplec, individul se ridică brusc, lovindu-mă zdravăn în arcadă.
- Rahat!!
- Rahat, Carmina!!
- O, Dumnezeule! M-ai orbit!
- Ai idee ce spaimă am tras?? Te trezești ca tot omul și cineva se holbează la tine de deasupra!!
- Am crezut că ești un străin!
- De ce Doamne- iartă ai crede așa ceva? Obișnuiești să te scoli cu străini în pat, sau ce?
Gem stins, frecându-mi locul dureros de deasupra ochiului, în timp ce Richard sare din pat aproape gol, căutându-și hainele.
- Grozav! Abia așteptam să te văd în chiloți, Richard!
Fratele meu râde, luându- și în grabă pantalonii și cămașa.
- Ce frumos îmi mulțumești că mi-am lăsat nevasta baltă ca să stau cu tine!
- O, Doamne! exclam epuizată. Biata Lizzy! Mi-e atât de jenă să... Doamne, și ce mă doare capul!
Fratele meu apare prompt lângă pat cu un pahar de apă și o tabletă, făcând o reverență.
- Ce te-ai face fără mine, doamnă Cromwell? Adică...
Se oprește, stânjenit.
- Scuze. Mi-a scăpat.
Clatin din cap, luând paharul cu apă.
- Nu face nimic.
Mă doare capul prea rău ca să mă mai poată durea și sufletul, cel puțin deocamdată. Bănuiesc că ăsta e până la urmă marele avantaj al beției: te trezești atât de distrus încât pe moment celelalte dureri sunt nesemnificative.
În timp ce beau apa, privirea îmi cade pe scrisoarea deschisă de pe masă, și simt că mi se strânge stomacul.
- Chiar a scris că... mă iubea? îl întreb pe Richard, confuză. Sau am visat eu?
- Nu, mă asigură fratele meu posomorât. A spus că te iubea, și a mai spus că motivul ăla stupid pentru căsătoria voastră a fost o minciună.
- O, Doamne! De ce? De ce m-ar fi mințit cu așa ceva?
- Carmina, omul era disperat să te scape de baron. Îl înțeleg. După refuzul Elizei am fost în pragul nebuniei mult timp.
Simt că mă ințeapă ochii, și gâtul începe să mă ardă.
- N-ar fi trebuit să mă mintă! Putea pur și simplu să-mi spună...
- Ai fi acceptat? Te-ai fi căsătorit cu el?
Durerea care îmi sfarmă tâmplele începe în sfârșit să pălească, lăsându- mă cu senzația aceea sfâșietoare de inimă smulsă din piept.
Acum nu mai pot schimba nimic, așa că pot măcar să recunosc, fără ocolișuri.
- Normal că aș fi acceptat! Doamne, îmi plăcea atât de mult, cu aerele lui... bine, mă enerva, dar îmi plăcea...
Richard oftează, trecându- și mâna prin păr.
- Acum poate înțelegi de ce am fost atât de furios când v-ați căsătorit. Am bănuit întotdeauna că e ceva putred la graba aia a lui James... și oricum, e atât de nasol cazi la mijloc, între sora ta și cel mai bun prieten!
- Îmi pare rău, chiar dacă asta nu schimbă nimic.
- Lasă, nu mai contează! Spune-mi doar... ce vrei să faci în continuare?
Mă ridic, căutându- mi hainele de zi.
- Ce pot face în continuare, Richard? O să pun la punct ultimele detalii pentru Încoronare, și apoi... o să-mi iau tălpășița.
- Poftim? mă întreabă el scandalizat.
Trag aer adânc în piept, lăsând ideea să-și facă loc mai bine în mintea mea.
Chiar nu văd altă soluție. Și oricum, nu-mi mai place să locuiesc la Curte, după tot ce s-a întâmplat...
- O să plec acasă, îi spun încet, expirând. Nu pot să mai rămân aici, Richard... și nici nu vreau. În plus, tata are nevoie de compania cuiva, și chiar tu ai spus...
Richard se holbează la mine uluit.
- Tu realizezi că James tocmai a mărturisit că te iubește, femeie? Nu poți să dispari așa, când ai o șansă să repari lucrurile.
Dau din cap, simțind amărăciunea până în vârful limbii.
- Că mă iubea, Richard, asta a spus. E la trecut, dacă te gândești bine.
- Din proprie experiență, iubirea nu dispare la comandă, Carmina. Și aseară ai spus că și tu îl iubești.
- Am spus? întreb speriată. Nu cred că... nu-mi amintesc...
- Ba îți amintești foarte bine! Ai spus-o, și chiar dacă n-o spuneai, știam asta de ceva vreme. Se citea pe fața ta.
- Eu...
Mi se pune un nod în gât. Eu ce? Richard are dreptate. Habar n-am când m-am îndrăgostit de el, dar e limpede că am făcut-o, și sentimentul nu dispare în ciuda actului de divorț pe care l-am semnat.
- Nu, îl asigur cu tristețe, trecând la oglindă, să mă piaptăn. Am greșit suficient până acum, Richard. N-am de gând să mă agăț de el ca de Dumnezeu. James a fost foarte clar în scrisoarea aia, că nu va trece prin toate rahaturile nici măcar pentru mine. Are dreptate.
- Carmina, dacă ar știi că îl iubești, te asigur că s-ar băga în rahat din nou, cu mare plăcere.
- Asta e problema! Nu înțelegi? Eu nu sunt o soție bună pentru el, Richard. Are o reputație de apărat, și deja și-a murdărit-o destul, din cauza mea. Nu vreau să-l trag în jos și mai mult...
- Ce idioțenie! Doamne, de ce voi femeile faceți totul să sune atât de dramatic? Omul te iubește, și tu îl iubești pe el. Au fost niște greșeli la mijloc, de ambele părți, dar se poate trece peste ele. Trebuie doar să mergi la James și să-i spui tot ce simți...
- Crezi că e atât de simplu? întreb amărâtă.
- Atât de simplu e, Carmina! Crede- mă, îl cunosc pe James. Dacă a fost în stare să mintă ca să te căsătorești cu el, omul chiar s-a îndrăgostit nebunește.
Nu vreau să-mi permit speranțe deșarte, dar parcă siguranța fratelui meu face un mic boboc de fericire să-mi încolțească în piept. Nici nu îndrăznesc măcar să merg cu imaginația prea departe, dar...
- Crezi că dacă i-aș cere iertare, și...
- E suficient să fii sinceră, surioară. James te iubește. O să uite tot incidentul ăsta nefericit, și gata!
Doamne! Richard chiar face lucrurile să pară foarte simple.
Gândul că aș putea să repar chestia asta- să-l văd din nou pe James zâmbindu- mi tandru- îmi răscolește stomacul, și mâinile încep să-mi tremure.
- Nu știu dacă pot s-o fac, Richard!
- Nu știi! Ai putut să-i scrii lui Frances de Gaulle, și nu poți să ai o discuție sinceră cu soțul tău?!
- Bine, ai dreptate.
Degetele mi se încurcă în păr, pentru că nu mă mai pot concentra.
- Vrei să... știi ce orar are? Când termină lucrul?
- Ar trebui să fie în pavilion, la antrenamente... nu știu, bănuiesc că diseară pe la șapte își termină garda. Are un program destul de haotic zilele astea.
- Bine!
Las peria jos, entuziasmată.
- O să-l aștept diseară, mai ales că n-am altceva de făcut... da? Bate cineva la ușă?
Richard iese să verifice, și se întoarce cu un bilet, care îmi face inima s-o ia razna. Ar fi posibil... ?
Însă biletul nu e de la el.
- O, Doamne! Am uitat complet de biata femeie!
- Cine? întreabă el, citind peste umărul meu. Am plecat la spital, domnișoară. Copiii sunt la Betty. Cine e femeia asta? A. Cooper?
- Am uitat că nu erai aici când s-a întâmplat. În fine, e o prietenă, și i-am promis ieri că îi trimit câteva lucruri, dar divorțul m-a dat peste cap...
Îmi termin repede coafura, prinzându-mi părul neglijent, pe lângă urechi.
- Știi ceva? întreb înveselită. S-a nimerit la fix! Cred că aș muri dacă ar trebui să aștept toată ziua închisă în camera mea. O să fac niște fapte bune până atunci! Trebuie să fug în oraș, ca să cumpăr cizmulițe și pantofi... crezi că Lizzy vrea să vină cu mine?
Richard mă privește războinic.
- Lizzy ar trebui să mai stea și cu soțul ei, nu crezi?
Râd încet, cautându-mi frenetic geanta și banii.
- Lasă, nu-i nimic! O să vorbesc cu ea mai târziu. Îi spui tu că sunt bine și că îmi pare rău pentru aseară?
- Asta e fata mea! spune el încântat, mângâindu- mă pe spate. Du-te, ia o gură de aer proaspăt, fă ce ai de făcut, și diseară repari lucrurile cu James, bine?
- Bine!
Ies pe ușă mai fericită decât am fost vreodată în ultimele săptămâni.
În sfârșit, lucrurile încep să se așeze!
Ziua asta e minunată, îmi spun singură, mergând spre grajduri, ca să cer o trăsură. Iar diseară va fi și mai minunată!
*****
Am petrecut jumătate de zi cumpărând tot felul de lucrușoare pentru copii, pe care le-am și trimis pe loc la casa lui Alice Cooper.
Apoi am făcut o pauză scurtă la o tavernă din drum, ca să mănânc un sandviș imens și o bucată de plăcintă cu vișine, pentru că entuziasmul mi-a dat o poftă de mâncare nemaipomenită.
În cele din urmă, când am ajuns la casa femeii, lângă ușă stăteau vraf tot felul de pachete diforme, iar băieții lui Alice se uitau zâmbitori de pe fereastra casei vecine.
Am trecut în grabă pe la Betty, vecina drăguță a doamnei Cooper, ca să le las copiilor câteva acadele și să îi mulțumesc pentru ajutor.
- Am făcut focul înăuntru, domnișoară, îmi spune Betty zâmbind larg. Alice i-a trimis vorbă și domnului înalt, cu barbă...
- Kiernan, intervine Nathan.
- Da, Kiernan! Poate trece și el mai târziu...
- Minunat! exclam înveselită. Eu o să duc lucrurile acelea înăuntru... da, sunt multe, dar nu mă grăbesc. În pod..? Bine, acolo le pun. Alice și le poate așeza unde dorește când se întoarce.
Mă apuc de lucru cu un chef nemaipomenit, cărând sus cutiile cu tot felul de lucruri.
Podul e curat și gol, dar se intră printr-o deschizătură mică, la care trebuie să depun eforturi ca să încap cu tot cu cutii.
Singura problemă e că miroase impregnant a fum, probabil de la casele din jur, și mă cam sufocă.
Încetează cu fandoselile, mă mustru în gând, în timp ce așez cutiile cu pantofi fluierând.
Am trimis printre ele și un pătuț, dar văd că e desfăcut pe bucăți, și n-am nicio șansă să asamblez chestia aia. Mi-aș zdrobi mâna dacă aș încerca să bat vreun cui, așa că... domnul Kiernan n-are decât să se ocupe de el, când va ajunge.
Mă las pe grinzile podului, căutând cutia cu perdeluțele noi pe care vreau să le pun la bucătărie.
Mirosul de fum e tot mai dens, și sunt nevoită să-mi țin nasul cât mai aproape de grinzi, în timp ce scotocesc printre cutii.
Ia stai puțin...
Senzația de panică explodează dintr-o dată în pieptul meu, făcându-mi inima să bată atât de tare încât mi se face rău, și amețesc în timp ce mă ridic.
Sunt sigură că am auzit ceva rupându-se, un pocnet de lemn, ca și cum...
Mă întorc, cu privirea încețoșată de spaimă, privind fumul gros care se revarsă din deschizătura coșului prin pod.
Nu!!! Nu, nu, nu!
Mă împiedic, bâjbâind prin întuneric după deschizătura de la chepeng.
Ce se întâmplă???
Ochii mă ustură îngrozitor, și o grindă trosnește sub piciorul meu, făcându-mă să țip.
Mă rostogolesc într-o parte, izbindu-mă cu șoldul de ceva ascuțit, și durerea îmi reverberează prin oase.
Ridică- te! Ridică- te, Carmina!!
Nu ai timp. Nu mai ai timp!!
Încerc să inspir, și mă înec, iar gâtul parcă îmi ia foc. Senzația de sugrumare îmi taie picioarele.
Doamne, unde e ieșirea!?
Trebuie să ajung la ieșire, trebuie să... arde podul! O să cadă!
Sunt în genunchi, pipăind grinzile pe orbecăite, în timp ce lacrimile îmi curg din ochii strâns închiși, iar gâtul îmi arde, sufocându-mă.
O să mor aici....
Sfârșit.