Doamna Soldaților - Vol.2 Saga "Belgravian Hearts"

Pedeapsa

Sperăm că e o paralizie temporară. În câteva luni corzile vocale și-ar putea reveni, mai ales după noul tratament...

Dumnezeu mă pedepsește.

Poate El, poate altcineva, nu știu...

Dar a venit timpul să plătesc pentru toate greșelile mele, și Doamne...

Nu poate fi adevărat.

Nu se poate să fiu mută! Nu eu. Nu mie, Doamne!!

Durerea din gât îmi sfâșie tot corpul, făcându-mă să tremur.

Am încercat.

Am încercat să vorbesc în fiecare zi, sperând că la un moment dat, dacă mă forțez suficient de tare, corzile mele vocale își vor face treaba.

M-am ales doar cu o durere ascuțită în piept, în amigdale, în creier, în toate părțile corpului... și cu lacrimi, și cu un pumn de medicamente care să mă calmeze.

Oare înnebunesc?

De ce nu am murit? Dumnezeule, de ce sunt încă vie, dacă nu mai am voce?

- Bună, frumoaso.

Vocea blândă a lui Ralph mă face să revin la realitate, în camera albă, dureros de goală, care miroase a soluții medicale.

- Vești bune! Astăzi te mutăm la Curte! A trecut în sfârșit nebunia cu încoronarea, iar James vrea să te aibă aproape.

Îi zâmbesc înapoi mușcându-mă de limbă, ca să nu plâng.

Nu l-am mai văzut pe James de săptămâna trecută, din ziua aceea nefastă în care am deschis ochii și am constatat că nu mai pot vorbi. Îmi amintesc disperarea din ochii lui minunați, și miile de scuze pe care nu știu de ce și le-a cerut...

Dar asta a fost tot.

Încoronarea Anastasiei a fost un eveniment de trei zile, și l-a ținut ocupat în fiecare secundă. Chiar și Richard a trecut pe aici doar în fugă.

- Ce îți mai face șoldul? continuă Ralph, trăgându-și scaunul lângă patul meu. E bine? Durerile sunt suportabile?

Dau din cap, înghițindu-mi amărăciunea. Mai nou, singurele conversații pe care le pot avea e să clatin din cap afirmativ sau negativ.

- Foarte bine! Ne-am temut că osul e rupt, dar a fost doar mușchiul. O să poți merge în câteva zile, dulceață. Nu e grozav?

E limpede că buna lui dispoziție e puțin forțată. Ce pot să spun?

Îi zâmbesc, în timp ce tot gâtul mă arde de lacrimi, și apuc repede acele de pe noptieră.

Richard le-a pus aproape ca să cos dacă mă plictisesc, dar le-am găsit o utilitate mai bună.

- Atunci, merg să-l caut pe doctorul tău și să rezolv transferul, mă anunță Ralph, aplecându-se să mă mângâie pe obraz. Vin într-o clipă, bine?

Aleg acul cel mai gros, și aștept până se închide ușa în urma lui, înainte să eliberez toată teroarea din mine.

Respirația mi se poticnește și mâinile încep să-mi tremure.

Sunt mută. N-o să mai vorbesc niciodată. Trebuia să mor! Trebuia...

Închid ochii, pentru că mi-e teamă să privesc.
Acul gros mi se înfige în pielea brațului, stârnindu-mi o durere intensă, tăioasă.

Expir, strângând din dinți.

O merit. Am fost o soție îngrozitoare, și soarta mă pedepsește.