Doamna Soldaților - Vol.2 Saga "Belgravian Hearts"

Șocul

Îmi ia câteva minute bune ca să mă trezesc.

Parcă aș dormi o veșnicie, dar mi-e și foame...

Ceva foșnește în cameră, și când deschid ochii, soțul meu superb tocmai își îmbracă uniforma, supravegheat cu seriozitate de Cleopatra.

Tot sângele îmi năvălește în obraji când îmi amintesc de noaptea trecută.

Dumnezeule! Fără exagerare, a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața asta. A întrecut chiar și pasiunea eternă pentru mâncare... și asta e ceva, venind din partea mea.

Mă ridic în șezut, căscând, și James îmi zâmbește, făcându-mi inima să tresalte.

- Bună dimineața, frumoaso!

Se apleacă să mă sărute rapid, apoi se lasă cu totul pe pat, prinzându-mă în brațe.

- E groaznic să pleci la serviciu când lași așa ceva în urmă, murmură suspinând, în timp ce gura îi coboară pe scobitura gâtului meu.

- Da? întreb cu o bucurie copilărească,  lipindu-mi fața de pieptul lui. Doamne, James, cât de bine poți să miroși!

Cleopatra miorlăie din cealaltă parte a camerei, probabil aprobând.

Mă retrag, confuză.

- Stai puțin! Cum a ajuns Cleo aici? O lăsasem dincolo.

James rânjește, năpădindu-mi umerii cu săruturi.

- Dacă n-ai fi adormit tun în două minute, ai fi știut că țipetele tale au trezit tot etajul.

- Nu-i adevărat! protestez roșie la față. Doar am.. doar am...

- Doar ai strigat atât de tare încât am vrut să iau o batistă și să ți-o pun căluș.

- Nu exagera, repet rușinată.

O, haide, nu am făcut atâta gălăgie! Mă rog, a fost momentul ăla în care am simțit că explodez și că zbor, dar...

- Așa că, după ce ai adormit tun, a trebuit să o las înăuntru pe domnișoara Cleopatra, care credea că te-am omorât, și să-l asigur pe Carlson că nu e nicio problemă. Omul era în patrulă și i s-a părut că aude o femeie atacată.

Simt că vreau să se despice podeaua și să mă înghită.

- Nu vorbești serios, nu?!

- N-ai auzit când a bătut la ușă?

- James, n-am mai auzit nimic după ce... s-a terminat. Am simțit pur și simplu că mor dacă nu dorm. Parcă eram drogată.

El mă privește îngrijorat.

- Ciudato, murmură zâmbind, în timp ce încheie coloana de săruturi, undeva sub buricul meu. Să înțeleg că ai avut o noapte bună, doamnă Cromwell?

Îmi dreg vocea, foarte stăpână pe mine.

- Să zicem că a fost... suportabil.

Râsul lui contagios umple dormitorul.

- Sa zicem că... minți foarte prost.

Se ridică, netezindu-și uniforma albastră.

- Trebuie să fug, înainte să fiu dat dispărut.

- Bine, strig după el, dar să nu uiți că diseară ai treabă. Știi cum se spune, nu poți lua o decizie după numai o încercare.

- Să trăiți, doamnă! îmi răspunde râzând. Voi fi la datorie!