Doamna Soldaților - Vol.2 Saga "Belgravian Hearts"

Cealaltă femeie

Simt că mi s-a oprit respirația în piept.

Marina Darrel!!

E fata din tablou, de lângă James.

Logodnica.

LOGODNICA, pentru Dumnezeu!!

- Fosta, intervine soldatul din coridor, cu neplăcere. Fosta logodnică, domnișoară Darrel. Acum, vrei să ieși sau trebuie să te scot afară cu forța?

Marina Darrel ridică din umeri plictisită, fără să se miște de pe pat.

- Mi-e greu să cred că Jimmy s-a consolat cu fătuca asta în lipsa mea, dar... bărbații fac lucruri prostești la nervi. Ha! exclamă răutăcioasă. Nici măcar nu porți inelul familiei.

Mi se strânge stomacul și durerea bruscă din măruntaie îmi întunecă privirea. Un fior ascuțit îmi răcește tot corpul, de parcă am fost înjunghiată.

Logodnica lui James!

Oamenii ăștia nu glumesc.

Soțul meu a avut o logodnică!

- Scoate-o afară! mârâi la gardian, culegând haina de blană din fotoliu. Cu tot cu astea!

Și îi azvârl lucrurile în coridor, înfuriată.

Marina, sau cum o cheamă, se hotărăște să iasă, după ce râde disprețuitor.

- E jalnic, mormăie ieșind în coridor, ce a putut să... o! Bună, Jimmy!

Tocmai la timp!

James intră în coridor bine dispus, după care încremenește imediat la ușă, privind la femeia din fața lui ca la un strigoi.

- Marina? întreabă palid, de parcă e imposibil să se încreadă în proprii ochi.

Glasul ei senzual mi se înfige parcă până în creier.

- Chiar eu, iubitule! Ce-ai făcut? De ce te-ai căsătorit? Știai că mă întorc la tine! Întotdeauna mă întorc. Tu ești singurul...

- Marina, o întrerupe James calm, scutește-mă de restul poeziei și ieși afară, te rog.

- Jimmy, știu că ești supărat, dar îți jur...

- Ieși afară!

Nu mai pot să ascult în continuare.
Îmi tremură picioarele și șocul îmi învolbură tot stomacul, dându-mi o stare de vomă iminentă.

Mă repezesc la ușa dintre apartamente, răsucind cheia de două ori, apoi mă sprijinesc tremurând de perete.

Mă dor oasele.

Mă doare carnea pe mine la gândul că nu sunt prima femeie din viața lui James.

Am știut că e prea frumos ca să fie adevărat! Trebuia să fie ceva.

Trebuia să fie ceva la mijloc...

Mi se taie respirația din cauza șocului.

Atâtea lucruri au sens acum!

Jurământul de castitate. Se păstra pentru ea.

Pur și simplu nu mai pot gândi.

O să vărs.

Mă împleticesc până la baie, prinzându- mă strâns de lavoarul scump, în timp ce lacrimile mi se scurg pe față, iar stomacul îmi protestează cuprins de greață.

- Carmina!

Bătaia din ușă face să bubuie lemnul masiv.

- Carmina, lasă-mă să intru, trebuie să vorbim!