Doamna Soldaților - Vol.2 Saga "Belgravian Hearts"

Singurătate

Toată casa e într-o vraiște totală, datorită surprizei neașteptate din după- masa asta. Nu știu cum de nu ne-a trecut prin cap că Richard ar putea veni cu minunea aia pe roți, și nu cu trăsura!

Bucătăreasa își dă sufletul la bucătărie, încercând cumva să înmulțească urgent supa, salata de cartofi, rulada de carne și sosul de roșii.

Tata și sir Charles au provocat noii sosiți la o partidă de cărți, dar numai James a răspuns invitației, pentru că Richard încă se holbează în adorație când la Lizzy, când la copilul din brațele ei.

În veselia generală, n-am avut nicio șansă să mă retrag fără să dau de bănuit, așa că sunt aici, la datorie, ca o gazdă exemplară.

Am în față o pânză imensă la care mă uit fără s-o văd, pentru că prea multe gânduri mi se învălmășesc în minte.

Îmi tremură mâna de parcă aș avea o boală, și liniile pe care le conturez sunt foarte neclare, dar cel puțin o să-mi ocup mintea cu ceva în seara asta.

Pentru că dacă n-o fac, o să înnebunesc uitându- mă încontinuu la fostul meu soț.

E ciudat. Credeam că șase luni sunt suficiente ca să uiți mirosul unui om, unghiul maxilarului, felul în care i se ondulează părul sau modul în care i se ridică colțul gurii când zâmbește pe  jumătate.

Nu e. Șase luni nu e un timp suficient, și poate nici șase ani... de ce? De ce îmi amintesc toate astea atât de bine? Și de ce îmi vine să plâng?

Poate pentru că nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt, măcar din curtoazie?

Nu, n-are rost să dau vina pe James.

Știu de ce mă simt așa, și ar trebui să fiu sinceră cu mine.

- Merg să mă schimb pentru cină, anunț cu voce tare, fără să mă adresez cuiva anume.

Ralph și tata sunt prinși într-o dispută aprinsă pentru o carte din joc, însă James întoarce neglijent capul spre mine, urmărindu- mă cum plec, și privirea lui albastră zăbovește lung asupra mea, înfiorându-mi pielea.

Stomacul îmi face câteva noduri dureroase, și mă grăbesc să urc sărind două trepte o dată, de parcă scările m-ar putea frige tălpile.

De ce se uită așa?

De ce se mai uită așa, dacă tot nu vrea să vorbească cu mine?

Oare îmi închipui? Ce se întâmplă cu mine?

În cameră, mă sprijinesc de ușă fără vlagă, trăgându-mi sufletul. Ziua de azi m-a răvășit rău de tot, și el nu a ajuns decât în după- masa asta.

Doamne, de ce nu mi-l pot scoate din minte?

Îmi scot un ac gros din sertar, strângând din dinți. Mi-am promis că n-o mai fac, dar prezența lui James a stârnit în mine o durere atât de pură, de sufocantă, încât nu știu cum altfel să-i fac față.

Vârful ascuțit mi se înfige în piele, înlocuind senzația de disperare cu o durere, reală, care îmi sfâșie brațul.

Știu, am deja cicatrici, dar ce contează?

Imagini cu James continuă să mi se învolbure în minte, torturându-mă.

James masându-mi spatele înțepenit, cu mâinile lui aspre și atât de pricepute...

James în fotoliu, citind o carte în timp ce-mi veghează somnul. Lumina focului îi cade pe față și pe păr, făcându-l să pară roșu...

James desfăcându-mi corsetul în Eton...