Cântecul Valurilor

Capitolul 2

 

    — Caz închis, spune comandantul aruncând pe birou un dosar gros în care se aflau documente despre ultimul caz de omucidere la care participase Isobel. Nu fusese unul greu deoarece criminalul era chiar soțul victimei. L-a prins datorită greșelilor comune pe care acesta le-a făcut în timpul interviului. Era panicat și poveștile nu se potriveau. Un singur fir le-a trebuit ca să închidă cazul în mai puțin de 24 de ore.

     — Cred că a fost cel mai rapid caz la care am lucrat, remarcase Thomas în timp ce se lăsa pe spăteaza scaunului cu brațele la ceafă în semn de relaxare.

     — Singurul lucru pe care l-ai făcut tu a fost să aduci inculpatul la secție, îi dădu căpitanul peste nas, zâmbind ironic. Isobel a făcut toată treaba.

    — Ee, spune Thomas ridicând vocea îndignat. Eu am făcut cea mai importantă mișcare. Dacă nu eram eu, nu  avea cină să-l aducă din groapa de gunoi unde s-a ascuns. Și pac, spune acesta lovind în aer cu palma, așa l-am prins.

 Isobel răse amuzată la reacția camaradului său. Nici ea nu făcuse prea mult. Singurul lucru pe care l-a făcut și care a ajutat-o să elucideze cazul a fost atenția la micile detalii. Mimica, grimasele, privirea, tonul vocii, acestea sunt elemente cheie în timpul unei interogări. Trebuie doar să ai o atenție bine dezvoltată și să cunoști reacțiile oamenilor. Slavă experienței!

    — Să trecem la lucruri mai serioase acum, vorbește din nou comandantul. În partea de sud a orașului, la docuri unde sunt depozitate containerele, au fost descoperite două cadavre  în această dimineață. Vreau să vă duceți acolo și să investigați împrejurimile. Pentru moment nu avem martori, dar camerele de luat vederi din preajmă poate ne pot ajuta cu ceva. Thomas te ocupi de camere, iar tu Isobel de familiile victimelor, ordonă bărbatul celor doi, încearcă să vezi dacă aveau pe cineva în comun sau unde au fost plecate împreună, continuă adresându-se femeii. Trebuie să fie un fir roșu care să se conducă la criminal.

     Comandantul era un bărbat aflat la începutul vârstei mijlocii. Lucrase în armată pentru douăzeci de ani, apoi se retrase la secția de omucideri din oraș, la cea mai bună secție de criminalistică. Era dur, dar în același timp nu își presa agenții, știind bine ce efecte adverse au crimele pe care le investigau în fiecare zi. Zâmbea destul de rar, iar felicitările erau și mai rare, crezând că dacă o face prea des și-o vor lua în cap. Isobel îl plăcea mult, aducându-i aminte de tatăl ei. O făcea să se ambiționeze și mai mult pentru a crește în ochii tatălui ei - iar faptul că a fost lăudată astăzi îi mai oferea încă un gram de speranță. Thomas îl credea prea rigid și învechit, neștiind cum să reacționeze în preajma lui, de aceea încerca să-l evite pe cât de mult putea în birou. Comandatul se amuza teribil din cauza asta, făcându-l pe Thomas să își iasă din minți, panicându-se de fiecare dată când dădea peste el, sau când, în rarele momente, le cumpăra cafea de la dozator făcându-se că pe el îl uită. "Egalitatea unde este, domnule?" întreba de fiecare dată când în suport erau doar două căni, în loc de trei.

    — Da, domnule! spun amândoi în cor, gata de plecare.

     Drumul spre mașină l-au parcus în pas alert. Locul crimei se afla la 30 de minute distanță față de secție, timp în care s-au frământat cu privire la cum ar trebui să arate locul. Docurile nu era populate, lăsând încărcăturile mari din metal să își facă veacul pe acolo. De obicei, containerele aduse pe ocean erau depozitate acolo, urmând să fie investigate de patrulele de la transpoturi, dar să se găsească corpuri umane în ele nu s-a mai întâmplat până acum. Sau cel puțin nu în ultimii opt ani.

    Isobel privea pe geam la casele pe care le lăsa în urmă, gândindu-se din nou la locul ei de suflet și la peisajele uimitoare pe care le-a pictat în memorie în urma excursiilor. Era puțin tensionată, la fel ca la oricare alt caz nou, dar acum alt tip de gânduri i se nășteau în minte. Se juca cu degetele în poală, fiind cu mintea în altă parte. Thomas, care conducea, aruca din când în când câte o privire fugară la femeia din dreapta sa. Încet, fără să o sperie, își plasează mâna liberă peste ale ei strângându-le ușor. Gestul a făcut-o să își întoarcă capul spre el, cu ochii mari și buzele întredeschise privi la el în timp ce își strânse degetele în pumni. Thomas îi zâmbi cald intuind la ce se gândea femeia, și strângându-i din nou, de data aceasta pumnii, în semn de încurajare.