Cântecul Valurilor

Capitolul 1

    Ușile balconului erau larg deschise, lăsând adierea caldă a vântului să pătrundă în biroul ticsit de hârtii și cărți. Perdelele albe se mișcau ușor în ritmul adierii, amuzânu-se de propriul lor dans, iar soarele trona pe mijlocul cerului, trimițând spre pământ raze călduroase, care pătrundeau timid în cameră. Se revărsau amornois pentru podeaua din lemn, apoi peste biroul acoperit de foi scrise frumos, trasând linii paralele peste tot.

    Mâinile ocupate ale bărbatului erau și ele atinse de razele de soare, făcându-l să se încălzească. Încă de la prima oră a dimineții se încuiase în briou și căuta o soluție de dezvoltare. Era provocarea zilei. Îi plăceau provocările, dar îi plăceau mai mult reușitele în urma provocărilor. În fiecare dimineață primea câte o încercare din partea familiei sale pentru a se dezvolta și pregăti pentru ocuparea postului de CEO. Trebuia să învețe mai bine cum să lucreze, să se concentreze dar mai ales, să se sacrifice pentru binele companiei.

    Anii pe care i-a petrecut în facultate îl ajutase, dar nu la fel de mult precum orele petrecute în micul său birou în căutarea unor răspunsuri ipotetice, la probleme ipotetice. Cel puțin în felul acesta își putea lua gândul de la adevăratele probleme. Pentru acelea încă nu găsise o rezolvare.

    Bătaia din ușă îl scoase din transa în care se afla – desena pe coala albă un traseu complicat prin care camioanele cu petrol puteau să pătrundă fără ca drumul lor să fie întrerupt de regulile de circulație, ambuteiaje și alte accidente rutiere care se petrec peste tot în oraș. Parctic, evita centrul și centura, preferand rutele ocolitoare. Desenase drumul exact cum era în realitate: podurile, curbele, drumurile drepte, dar și micile sate prin care trebuia să treacă. Lăsase creionul jos atunci când după bătaie, ușa se deschise într-un mod timid. Prin spațiul gol se ivise un căpușor de copil cu ochii albastrii ca cerul senin. Zâmbi larg în timp ce deschise ușa și mai mult, lăsând-o să se miște în voia ei, trântindu-se de perete. Mica ființă aleargă spre bărbatul care încă se afla la birou, urmărindu-l cu admirație și simpatie. Băiețelul îi sări în brațe, iar acesta îl îmbrățișase cu brațele-i lungi și puternice.

    — Unchiule, pot sta cu tine? Îl întreabă băiețelul privind în sus spre chipul unchiului său.

    — Sigur, îi răspunde zâmbindu-i la rându-i.

    — Wooow! Exclamă micuțul atunci când privise spre desenul drumului. Tu ai făcut asta?

    Bărbatul dădu de două ori din cap în semn afirmativ, iar zâmbetul i se lăți pe buze. Nepotul său era tot ceea ce îi rămăsese din partea surorii sale, care decedase cu patru ani în urmă, și încercase să îl crească cât de bine putu. Cu toate că mama și tatăl său erau tutorii legali, el își asumase răspunderea de a-l educa în locul surorii și al cumnatului său. Amândoi își pierduseră viețile în urma unui accident de masină în timpul unei vacanțe. Îi zâmbi din nou și îl sărută pe frunte.

    — Casian, oh, îmi pare nespus de rău, se aude o voce din pragul ușii. Nu știam că aici urma să vină.

    — Nu, eu nu vreau să vin cu tine, replică băiețelul agătându-se cu brațele mici de gâtul bărbatului. Vreau să rămân cu unchiul Casian.

    — Te rog frumos, Matias. Casian este ocupat, îi spuse femeia în timp ce se apropia de cei doi.

    — Lasă-l, Ștefana, spune Casian răzând la reacția celui mic. Oricum aveam nevoie de o pauză. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora prânzului, continuă acesta în timp ce își puse creionul în suportul lor și strânse foile cu mâna care îi rămăsese goală, pentru că cu cealaltă îl spijinea pe Matias să nu cadă. Vrei să mergem să mâncăm ceva dulce, Matias?