Fratele iubitului meu mort

42.

Zilele descurc la fel. Mă trezesc dimineața, iau micul dejun singură, merg la servici, muncesc de zor în biroul meu, ajung acasă obosită, dorm puțin, mănânc iar puțin, mă uit la televizor, mă gândesc la trecut, vine seara și mă pun în pat la culcare, o nouă zi și o iau de la început. Asta e tot ceea ce fac de ceva timp încoace. Nimic mai mult. Același program plictisitor și monoton. Singurul lucru la care mă gândesc dimineața e: o nouă zi, e doar o durată de 24 de ore, nimic mai mult. Trebuie să mă adun și să nu dau greș la servici, e singurul lucru pe care-l mai am să pierd timpul, altceva mai bun de făcut oricum nu am.

A trecut jumătate de an. Jumătate de an de când nu mai știu nimic de tine. Astăzi m-am trezit fericită. Mi-am dat seama că în sfârșit m-am vindecat de tine. Mi-am dat seama că nu mai simt nimic pentru tine. Sentimentele pur și simplu au dispărut. Știam că o să vină ziua asta. Am așteptat-o cu nerăbdare. Acum...acum mă simt liberă...de tine...de tot ce mă ținea legată de tine. Mă simt fericită. Un alt om. Și în sfârșit mi-am dat seama că tot răul pe care mi l-ai făcut a fost cu un scop. Să devin femeia puternică de astăzi. Și pentru asta pot decât să îți mulțumesc. Acum e rândul meu să fiu fericită.
Când vei pune capul pe pernă la noapte, amintește-ți că ai făcut o treabă bună. Ai răbdare cu tine și ține minte că lucrurile mari nu se întâmplă peste noapte, ci construind zi de zi. Asta îmi spunea mama de fiecare dată când eram tristă că nu-mi iese ceva. Nu am înțeles pe din plin contextul mesajului până nu am ajuns în situația asta. Avea perfectă dreptate.

Scriu scrisoarea asta la birou, într-o pauză. Simțeam nevoia de a o face, nu pentru Marko, ci pentru mine. Nu am scris-o cu scopul de a o trimite, ci pentru a mă descărca de sentimente. Și m-a ajutat.
O pun într-un plic cafeniu, primul pe care-l găsesc pe biroul meu, scriu adresa și tot ce trebuie, iar când voi ajunge acasă îl voi adăuga lângă scrisorile trimise de el.
Merg până la baie. Când mă întorc, nu mai găsesc plicul pe birou. Eram convinsă că acolo l-am lăsat. Dar probabil l-am pus în geantă, nu mai stau să îl caut. Până mă gândesc eu la toate astea, pauza s-a terminat și mă întorc înapoi la muncă.

La ora închiderii, când mă aflam la ieșirea din încăpere, asteptând un taxi, unul dintre colegii mei se așează lângă mine.
- În pauză a venit poștașul să ia corespondența. Nu te-am găsit acolo, dar am găsit un plic pe biroul tău cu adresă și tot ce trebuia și i l-am dat. Am ținut să te anunț.
- Poftim?
- Nu trebuia trimis?
- Nu. Era doar pentru mine. Cum pot face rost de ea înainte de a ajunge la destinație?
- Din câte am înțeles, le lucrează tot azi pe cele care sunt din oraș. Îmi pare rău, dar nu am știut.
- Nu mai contează. Nu aveai de unde să știi. Eu sunt de vină, nu trebuia să îl las la vedere dacă nu voiam să îl trimit.
- Cred că e prea târziu pentru a-l recupera. după vocea lui îmi dau seama că chiar nu voia să facă asta, dar nu știa. E doar vina mea, din neatenție, acum, Marko îmi v-a citi scrisoarea. Mă agit toată noaptea, făcându-mi tot felul de scenarii despre ce ar spune despre asta.