Fratele iubitului meu mort

6.

- Îmbracă-te rapid, avem curs de dans în jumătate de oră. spune Hassan la bustul gol. Și el arată bine, nu am ce zice.
- Cât durează totul?
- În jur de două ore, cred.
- Te anunț de acum că nu știu să dansez.
- Nici eu. De aceea mergem, ca să învățăm.
- Cel mai probabil, te voi călca. zâmbesc scurt.
- Nici o problemă.
Îmi iau o rochie largă, albă și teneși. Hassan și-a luat niște blugi negri, o bluză albă și adidași. Nu credeam vreodată că voi participa la cursuri de dans. Dacă m-ar fi oprit cineva pe stradă, spunându-mi asta, râdeam și plecam mai departe. Nu sunt genul care să danseze cine știe ce dansuri, - vals, tango și porcării de astea - mai degrabă prefer să dansez ca o nebună prin casă, de una singură, în timp ce șterg praful și cu muzica preferată la maxim.

- Bine ați venit, dragilor, la prima lecție de tango. instructorul e destul de simpatic, cu simțul umorului în pauze, dar strict când vine vorba de dans și de a învăța ceva.
- Bine v-am găsit. spunem toți în cor. Nu suntem mulți - în jur de 6 perechi, suficienți încât să nu declanșăm un uragan de căsături în sala asta destul de micuță.
- Cum vă simțiți? Sănătoși tun?
- Da. parcă suntem la un cor de biserică. Nici dacă voiam nu ne sincronizam atât de bine.
- Lecția începe. pune muzica la un nivel mediu, astfel încât să-i putem auzi explicațiile. Ridică volumul melodiei câte puțin după fiecare repetare corectă.

La final, ne-a felicitat pe toți. Nu mă așteptam să mă distrez atât de bine la o lecție de tango, dar nu aș mai repeta experiența, nu e genul meu.
- Cum te numești? mă întreabă după ce marea majoritate au plecat deja.
- Ioana.
- Răzvan, încântat!
- Asemenea. dau mâna cu el în semn de salut.
- Te pricepi destul de bine. Ai vrea să mai revi la niște cursuri? entuziasmul lui mă obosește.
- Fără supărare, dar nu. Nu e stilul meu. îmi pun sticla de apă înapoi în ghiozdan.
- În caz că te răzgândești, ai numărul meu aici. îmi întinde o carte de vizită.
- Prinzi foarte repede mișcarea. Îmi place aspectul ăsta la tine. dau aprobator din cap și înghit în sec apa.
- Ne-am putea întâlni la o cafea într-o după-amiază? Ca de exemplu, mâine? Sau am putea chiar acum. Dacă nu te deranjează, bine-înțeles.
- Scuze, dar am iubit și mă așteaptă afară. zâmbesc fals, îmi iau ghiozdanul și plec.
- Nu am vrut să te supăr, Ioana...
- Nu ai făcut-o. strig fără să mă întorc, cu speranța că m-a auzit.

Nici bine nu ajungem la Hassan acasă, căci deja se ceartă. Din ce motiv? Nu știu. Nu am aflat încă. Îi las să își rezolve singuri problemele ca între frați, făcându-mi de lucru prin bucătărie, asta până în momentul când mă implică și pe mine în discuție.
- Hei, care-i problema voastră? Dacă aveți neînțelegeri, rezolvați-le ca niște frați maturi, nu ca noi copii de 5 ani care dau vina unul pe altul. Plus, de ce mă implicați și pe mine?
- Pentru că ești o stricată, de-aia. țipă Marko și iese din casă, trântind ușa în urma lui. Privirea lui Hassan e foarte confuză. Îmi iau geaca pe mine și pornesc spre Marko, sperând să meargă la garsonieră. Punct ochit, punct lovit: acolo îl și găsesc. Intru furioasă pe ușă și încep să țip cât de tare mă țin plămânii:
- Cât de tâmpit poți să fi? Mai aveai puțin și îi spuneai tot ce s-a întâmplat între noi. Tu ești conștient de asta sau nici atât nu te duce capul?
- Și dacă afla ce?
- Făcea naibii un infarct.
- Așa, și? Măcar așa puteai fi doar a mea.
- Poftim? șocul mă obligă să mă așez pe canapea.
- Te plac, ok? Încă nu te-ai prins că sunt genul de om al dracului de ambițios? Garsoniera asta cum crezi că am obținut-o? Prin furt? În nici un caz, am muncit pentru ea! Am făcut tot ce mi-a stat în putință, am strâns fiecare leu și am luat-o. De ce? Ca să am un loc al meu unde să mă recreez. Un loc al meu pe care doar tu îl știi. Întelegi? Frate-miu doar încurcă situația. Nici nu știu cum te-ai combinat cu tocilarul ăla. Nici nu vă potriviți.
- Ești gelos? schițez un zâmbet mic.
- Nu.
- Tu te auzi măcar ce spui? zâmbetul meu se extinde.
- Bine, poate puțin. Dar nu asta contează. Nu despre asta vorbim. vocea lui e destul de joasă în comparație cu acum câteva secunde.
- Hassan poate muri în orice moment, la orice mică panică de-a lui. Starea lui actuală e destul de gravă. Iar tu pe umărul coi vei plânge? În nici un caz pe brațul părinților mei sau a mamei tale.
- Nu ai vrea să-l îngropăm de viu?
- Dacă asta e soluția să nu mai fi cu fraierul ăla, mie-mi convine.
- Nu ești sănătos.
- Unde pleci? La Hassan, așa-i? La iubirea vieții tale. tonul lui a devenit foarte batjocoritor.
- Nu-mi ține tu evidența, te obosești degeaba. deschid ușa și dau să plec. Îl aud țipând și ceva care se sparge în urma mea. Mă întorc speriată și observ cana din care am băut cafea, spartă, lângă peretele din spatele ușii. Arunc o ultimă privire la Marko, râd batjocoritor și plec.
Nu știu ce e în capul lui. Dacă crede că mă voi despărți de Hassan pentru a fi cu el, se înșeală amarnic în privința asta. Tot ce s-a întâmplat între mine și el a fost doar o greșală. M-am lăsat purtată de val și atât, nimic mai mult. Nu am sentimente față de el și nu cerd că aș putea avea vreodată. Nu aș putea să fac una ca asta, nu aș putea avea o relația cu fratele iubitului meu, nici în situația în care Hassan ar păți ceva din toate bazaconiile pe care le-a spus mai devreme. Sunt conștientă de faptul că are probleme mari cu inima, sunt conștientă că s-ar putea stinge în orice moment, dar nu vreau să-mi imaginez una ca asta. Nu vreau să moară. Nu vreau să-l pierd. Și dacă, prin absurd, s-ar întâmpla una ca asta, în nici un caz nu aș fi cu Marko.
Merg la o cafenea din capătul orașului singură. Nu vreau să dau ochii cu Hassan în momentul de față. După ce-mi comand cafeaua, derulez în minte spusele lui Marko. Reanalizez totul, fiecare cuvânt spus, fiecare întâmplare de când m-am mutat în acea casă. Ajung la concluzia că cel mai bine pentru mine, sau mai bine zis, pentru toți, ar fi să mă mut înapoi acasă. Dar cum îi spun una ca asta lui Hassan? Care ar fi motivul pentru care aș face una ca asta? Încep să plâng fără un motiv anume.
Pe ușa cafenelei intră Marko. Pe bune? Ce mai vrea omul ăsta de la mine? Vrea să mă distrugă psihic? Dacă crede că ăsta e un plan bun pentru a mă face să mă îndepărtez de Hassan, ei bine, se înșeală. Îmi șterg rapid lacrimile și mă prefac că nu l-am văzut.
- Ce faci aici, singură? Îl aștepți pe Hassan? se face comod pe canapeaua din fața mea. Zâmbesc scurt și nu zic nimic.
- Nu. Voiam să mă relaxez, dar se pare că nu mă scap de tine nici în mormânt.
Tace. Tăcerea asta dintre noi îmi dă o stare de agitație cumplită. Aș vrea să plec. Aș vrea să aud ce sceenarii a mai pregătit de data asta. Aș vrea să îi dau o palmă. Aș vrea să fac multe în momentul de față, mi-a făcut o grămadă de nervi. Dar tot ceea ce reușesc să fac e să-mi păstrez calmul, să pară că nu mă poate afecta cu nimic prezența lui aici, acum.
- Tu mă urmărești? zâmbesc din colțul gurii.
- Nu. Ce te face să crezi asta?
- Cum din atâtea cafenele ai venit tocmai la asta, chiar în acest moment? calmul meu îl cam irită, și sunt bucuroasă de asta.
- Asta nu e treaba ta. își freacă gâtul, de nervi probabil.
Nu mai zic nimic. Zâmbesc în continuare. Îmi iau geaca, mă ridic și plec din acest local, ținta mea fiind Hassan. Știu că odată ajunsă acolo, Marko nu mai are cum să mă distrugă.

- Unde ai fost? După Marko? Ai aflat unde se ascunde? Hassan e destul de agitat.
- Nu. Am luat o gură de aer. Era ceea ce aveam nevoie după toți nervii pe care mi i-a făcut.
- Am vrut să te caut, să ne plimbăm împreună, dar nu mi-ai răspuns nici la telefon. devine puțin trist. Îmi verific telefonul. Baterie descărcată. Mă cuprinde în brațe și mă pupă pe frunte.
- Te iubesc. șoptește.
- Și eu. zâmbesc scurt.