Fratele iubitului meu mort

31.

Am decis să ies afară. Nu voiam să stau în casă tot restul zilei și să încep să plâng, cum fac de obicei în situațiile de genul ăsta.
Doare să-i vezi pe ceilalți fericiți, iar tu să te prefaci că ești bine doar ca să nu le strici și lor ziua. Doare să ții în tine tot și să nu spui nimănui. Doare să știi că nu mai poți face nimic legat de ceea ce ține de fericirea ta. Doare să te simți singur, iar, să ai sentimentul ăla nașpa, să știi că nimic nu te face fericit în momentul de față. Doare să vrei să schimbi ceva, dar nu poți. Doare să vrei să plângi, să spargi tot, dar să nu faci asta. Doare să vrei zâmbești din suflet, dar să mu poți face asta. Suferința doare, doare al naibii de tare.
Mă plimbam împreună cu câțiva prieteni. Râdeau toți în jurul meu, nu știu de ce, nu eram atentă la nimic din ce se petrecea în jurul meu. Nu izbuteam încă să înțeleg ce se întâmplase cu mine. Un lucru simțeam prea bine: că nu mai puteam trăi fără el. Iubirea e sacră. Iubirea există, însă nu e valabilă pentru oameni.
"vreau să te văd." îmi scrie Marko. Evit să-i răspund.
"la ora 19:00, în fața blocului tău, vin să te iau cu mașina. știu un loc în aer liber, îl putem vizita. e ok?" insistă, dar tot nu îi răspund.

Știu că am întârziat destul de mult. Dar mă așteptam să te găsesc tot aici. Eram indecisă. Nu știam dacă e bine sau nu să ne revedem. îmi spun în minte. Sunt în fața blocului meu. El nu mai e aici. Dar totuși aștept. Poate se întoarce. Sau, mai bine spus, aș vrea să se întoarcă.
Mă uit cu disperare la toate mașinile care trec, la toate persoanele care seamănă cu el, dar nimic. Aștept deja de 20 de minute. Mi-am pierdut speranța. Sigur nu se va mai întoarce. Nu îl judec pentru asta. E și vina mea. Trebuia să vin mai devreme. Asta e. Poate asta a fost să fie. Poate nu trebuia să ne revedem.
Eram pregătită să intru în scara blocului, ceva din mine îmi spune să mă întorc pentru o ultimă dată, dar nu o fac. Nu o fac până în momentul când îmi aud numele strigat de o voce asemănătoare cu cea a lui Marko. Poate mi se pare, poate îmi e atât de dor de el încât asimilez orice voce ca fiind a lui. Mă întorc lent, fără chef de viață. E chiar Marko? Marko al meu? Îmi șterg ochii, crezând că poate nu văd bine, dar e chiar el, în carne și oase.
- Ești persoana mea preferată. Dintre toate persoanele, din toate timpurile, tu ești preferata mea. îmi șoptește la ureche. Mă cuprinde de talie și mă trage mai aproape de el. Mă dezechilibrez, corpul meu lipsindu-se perfect de al lui.  Mă strânge cu putere și îmi lasă o pupă ușoară pe frunte.
- Când plecăm unul de lângă celălat nu ni se pare că me despărțim, ci că mergem să ne așteptăm altundeva.
- Unde vom merge? adaug și intru în mașină.
- În pădure. E liniște și frumos.
- Dar e noapte...
- Nu ai mai fost în pădure noaptea? mă privește scurt.
- Nu...
- Îți va plăcea la nebunie. zâmbește.
- Iar mă încred în tine, iar apoi iar mă dezamăgești. De ce faci asta mereu?
- Am fost azi la psiholog la o ședință. A decurs bine. Mi-a promis că mă va vindeca în cel puțin două luni. Vom putea fi fericiți după.
- Care e diagnosticul final?
- Un fel de depresie interioară, ascunsă cumva.
Anungem la intrarea în pădure. Mergem cu mașina până pe o pajiște. Are o mașină de câmp foarte frumoasă, cu un fel de remorcă în spate, pe care ne așezăm imediat după ce parchează mașina.
- Mulțumesc că m-ai adus la realitate. Mulțumită ție, am descoperit o altă ramură a vieții mele, dar prefer să la în trecut să rămână lucrurile exact cum au fost înainte. Nu vreau să complic situația deschizând își pe care nu voi putea intra din cauza nesiguranței mele. spune după un răstimp.
Stăm față în față și nu facem mare lucru. Stăm și ne privim în ochi atât de intens, încât îi văd sufletul. Simt că mă iubește, dar e indecis, e speriat de suferință. E sătul de suferință.
- Vreau să te am pentru tot restul vieții mele. spune el în timp ce se joacă cu părul meu.
- S-ar putea să mă mut după terminarea liceului. Am luat note destul de bune. Vreau să merg la o facultate din Sibiu sau Timișoara, nu știu încă sigur unde.
- Și cu noi cum va rămâne? se întristează.
- Nu am nici o idee. Nu vreau să ne despărțim.
- M-aș putea muta cu tine. Am bani puși de-oparte. Am destui pentru o mică garsonieră pentru început, mă voi angaja și ne vom putea lua o casă, cum îți dorești. Vom putea fi fericiți. Ne vom putea construii un viitor. Așa-i? s-a întristat atât de tare, încât aproape mă face să plâng. Are o privire atât de sinceră și tristă, încât, dacă aș răspunde greșit în momentul ăsta, ar fi devastat pe viață.
- Da, am putea încerca.
- Încerca? Vom reuși! Trebuie. Trebuie să fim pozitivi ca să ne iasă planurile pe care ni le dorim cu adevărat. Asta ne dorim cu adevărat, nu? iar privirea aia de cățeluș plouat, care mă omoară.
- Da. Ai dreptate. îi prind mâna și o strâng în a mea. Mă întind și îmi pun capul între umărul și gâtul lui, e un loc atât de confortabil. Nu mai spunem niciunul nimic mult timp. Doar stăm și privim cerul, stelele, luna, care, la rândul lor, ne privesc, după parerea mea.
- Aș putea dormi aici în seara asta. Doar noi doi, luna, stelele și pădurea din spate. Ar fi frumos. Foarte romatic de alt fel.
- Ce ar fi atât de romantic la un somn pe o pajiște, înconjurați de pădure? zâmbesc scurt.
- Dacă ai avea două variante: să mergi acasă să dormi într-un pat confortabil, lucru pe care-l face toată lumea, și dormitul sub lună, în mijlocul pădurii, ceva ce nimeni nu a mai făcut, ce ai alege?  Eu cred că dormitul în aer liber. Așa e? dau aprobator din cap.
Asta am și făcut.