Fratele iubitului meu mort

8.

A trecut prima noapte în Sibiu. Am adormit cu greu. Foarte greu. M-am tot gândit la Hassan, la Marko, la ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă, la tot ce mi s-a întâmplat mie personal. Nu am conștientizat pe moment, dar mi-am dat seama că mă afectase foarte mult, tot. De când am acceptat să merg la garsoniera lui. Totul s-a derulat într-un timp atât de scurt, încât nici nu apucasem să realizez gravitatea situației.
Nu mă simt în largul meu. Sunt agitată. O stare de nervozitate interioară îmi înconjoară întregul corp. Mă plimb ca o curcă beată în micuța baie, singura de pe acest etaj. Sunt persoane după ușă care așteaptă cu nerăbdare să eliberez baia, dar nu-mi pasă. Nu sunt pregătită să dau ochii cu lumea. Mă simt de parcă toată lumea se holbeazâ urât la mine, râzând în interiorul lor de mine. E o nebunie, știu. Sunt conștientă că nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Dar eu știu. Și nu pot trăi cu asta. Mă simt vinovată. Îmi e rușine de ceea ce am făcut. Mă ucide gândul că n-am putut face ceea ce trebuia să fac...
"Ioana, avem și noi nevoie la baie." ; "Dacă nu ieși, spargem ușa." ; "Te simți bine? Ești de o oră în baie." ; "Sunăm la salvate?" ; "Chemăm diriginta." sunt doar câteva mesaje primite de pe partea cealaltă a ușii de la colegii mei, care se panichează tot mai tare după fiecare întrebare la care nu răspund.
- Pe bune că merg jos la diriga. Nu ești ok deloc.
- De unde știi că nu-i ok? Poate doar se spală pe dinți...
- Ioanei nu-i ia atât de mult rutina dimineața. Ea stă maxim 20 de minute la baie.
- Ioana, te rog deschide ușa.
Le aud pe câteva dintre colege agitându-se și învârtindu-se lângă ușă. Ies din baie fără să spun nimic. Știu că vor o explicație logică pentru comportamentul meu, dar nu am. Nu au ele nevoie de explicațiile mele. Nu trebuie să știe nimeni ce e cu mine. Tot ce trebuie să fac e să mă adun pentru expoziția de mâine. Să mă adun și să corectez ultimele detalii la proiect.
Termin de detaliat mai bine și mă apuc să fac o schiță cum aș putea descrie proiectul. E vorba de o cabană din viitor, unde ne-am dori noi personal să locuim, sau locul nostru de evadare în momentele în care avem nevoie să ne reculegem. Sunt mândră de ceea ce am desenat. M-am auto-depășit la acest desen, care inițial mi se părea o banalitate, dar e mai mult de atât. Descrierea desenului constă în prezentarea amănunțită a ceea ce am desenat, trebuie să specificăm tot: locația unde am vrea să se afle, scara valorică - constă în cât de mare am vrea să o facem, în metrii pătrați - și cum ne-ar ajuta să ne recreem, ce înseamnă acea locuință pentru noi.

Mă uit pe fereastră și e deja întuneric. Mi-am ocupat timpul cu finalizarea acestui proiect și nu mi-am dat seama când a trecut atât de repede. Am rămas singură în pensiune. Colegii și profesorii mei au mers să viziteze niște muzee, dar am refuzat să merg. Nu sunt fan muzee. Mi se pare plictisitor să mergi să vezi niște tablouri care atârnă pe niște pereți imenși.