Fratele iubitului meu mort

30.

Ziua prezentării atestatelor:
- Cabana mea se află în Parâng. Poate vă întrebați de ce. Am ales locul ăsta pentru că mama obișnuia, în tinerețe, să meargă des iarna sau vara în acele locuri cu prietenii, să exploreze. Cabana de află la o altitudine destul de mare, undeva unde să nu fie prea mulți vecini, dar nici deloc. Nu e foarte departe însă nici de izvor. E o cabană făcută, după cum știți că îmi place mie, din lemn de stejar. Nu e una foarte mare, dar nici foarte mică, e undeva la mijloc, de ajuns cât să mergi cu prietenii, un grup de maxim 20 de persoane. Camere se află la etaj, 4 la număr. Sunt aranjate cu paturi etajate, de care 4 persoane - 2 persoane care să stea jos, iar 2 sus. Nu sunt super spațioase, sunt în de-ajuns încât să nu te împiedici de colegii de cameră. La parter e un living cu 2 canapele și o masă între ele, un televizor lângă, numai perfect pentru serile petrecute împreună. De asemenea, e și o bucătărie lângă, pentru gătit, și un salon cu mese și scaune, pentru servit masa. În schimb, băile se află în fiecare dormitor de la etaj.
Asta e o parte din prezentarea orală a atestatului meu. Profesorii, 3 la număr, stau pe scaune în fața mea și așteaptă nerăbdători să vadă toate atestatele. Cred că m-am descurcat destul de bine. După expresia de pe chipul lor, au fost destul de mulțumiți de ceea ce am realizat.
La finalul prezentărilor tuturor atestatelor, profesorii au ideea de a mai petrece toți timp împreună, - cu excepția persoanelor care trebuie să plece de urgență - la un pahar de suc, în galeria unde ne aflăm. Eu sunt de acord să rămân, pentru a socializa cu colegii mei despre diferite domenii.
Telefonul îmi vibrează în buzunar brusc. Îl verific și observ mesajul de la Marko:
"sunt în fața galeriei, te aștept. vreau să discutăm ceva acasă." de o perioadă scurtă de timp locuim împreună în garsoniera lui.
Nu vorbim nimic tot drumul.
- Care e problema?
- Care e peoblema? repetă. Crezi că nu te-am văzut filtrând cu tipul ăla cu care vorbeai?
- Tu ești sănătos? Vorbeam despre programarea mea în domeniul arhitecturii.
- De ce ar trebui ca un necunoscut să afle lucruri personale despre tine?
- Aberezi, să știi...
- Poți să pleci, poți să rămâi, nu îmi mai pasă. spune și îmi scoate valiza.
- Ce vrei să spui?
- Nu suport să te văd în preajma altor persoane de sex masculin, întelegi? Mă omoară pe dinăuntru când faci asta. Putem ține legătura, putem fi prieteni.
- Nu putem să fim iubiți și apoi să devenim cei mai buni prieteni. Asta e imposibil, ești conștient de lucrul ăsta, nu? Dacă vrei să ne despărțim, spune asta direct, nu găsi alte motive, nu încerca să ocolești subiectul.
Chiar mă consideram în sfârșit fericită. Dar viața...viața e ceva de genul "ești fericită? stai o secundă...". Acum îmi dau seama ce se întâmplă defapt cu noi: cu unele persoane te vei întâlni și nu-ți vei da seama că-ți vor zgudui toată lumea.
- Știi cât?! Știi câtde mult contează să te asculte cineva când ești trist? Nu ai de unde să știi, pentru că nici tu nu faci asta! țipă la mine și trântește cu hainele în toate părțile. Nu-i spun nimic, îl las în pace. Îl las să-și calmeze nervii aruncând și trântind tot ce îi este la îndemână.
- Îți mulțumesc că m-ai lăsat să fac parte din viața ta... ochii mei încep să se ude, dar nu vreau să plâng, iar, în fața lui.
- Te-am lăsat? De ce vorbești la trecut?
- Tu nu vezi cum te comporți?
- Te-aș lăsa și în continuare, dar nu vreau să fi o altă persoană care mă distruge pe interior. își coboară vocea, vorbind aproape în șoaptă.
Mă simt ca și cum aș face parte dintr-un film și aș reprezenta cel mai trist lucru. Nu-mi place asta. Nu vreau să mai fac parte din asta.
- O să ne mai scriem? O să ne mai vedem? Cândva...în viața asta? șoptesc.
- Nu știu. Probabil. Nu cred. Nu știu ce să spun. Sunt foarte derutat. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Îmi pierd controlul foarte des în ultima perioadă. Sunt frustrat. Îmi pare rău că îmi descarc nervii pe tine. Nu măriți asta. Cred că am exagerat mai devreme. Nu știu. Aș vrea să cred că nu-i adevărat, că nu mă vei înselam niciodată. Sunt foarte bulversat, Ioana. Cred că ar fi mai bine, ca pentru o perioadă, să nu ne mai vedem. Vreau să pun totul cap la cap. Probabil mă voi programa la un psiholog. Nu știu ce să fac. spune cu foarte mult calm. Își pune o mână la ochi, iar cu cealaltă se sprijină de dulap. Începe să plângă. Îl iau în brațe, dar mă respinge. Își croiește drum spre ușa de la intrare, pregătit să iasă.
- Te las jumătate de oră să îți strângi lucrurile. Când vin, nu vreau să te mai găsesc aici. sunt ultimele lucruri pe care le spune înainte să iasă din garsonieră.