Unsprezece ani au trecut de când Avery și Colton s-au întâlnit, construindu-și o viață doar a lor, împreună cu cei doi copii, bazată pe încredere și iubire. Dar când secrete adânc îngropate încep să iasă la iveală, iar îndoiala și miile de întrebăr...
— Ești bine?! Liam, realizezi unde ești acum? Sau ce s-a întâmplat? a ridicat Avery vocea, gesticulând cu mâinile în aer.
Colton și-a plasat o mână pe umărul lui Avery, ceva ce l-am văzut făcând de multe ori pentru a o calma. Era ceva ce sufletele pereche puteau face, să-l calmeze pe celălalt. Dar Avery i-a dat-o cu violență la o parte, aruncându-i aceași privire pe care mi-o arunca mie când urma să o iau pe coajă.
Să fiu sincer, era destul de înfricoșător. Era ea mică, dar era uite și putea fi înfricoșătoare. Înainte să pot spune ceva, l-a lovit de câteva ori pe Colton în piept. Nu că l-ar fi durut, pentru că nici măcar nu s-a clintit.
— Asta este numai vina ta! l-a acuzat ea, împungându-l cu degetul în piept, buzele ei pliindu-se într-o linie fermă.
Și eu și Colton știam că mai are multe de spus, dar nu a mai zis nimic. În schimb, s-a întors pe călcâie și a părăsit camera. Colton și eu ne-am uitat unul la altul, cineva trebuia să meargă după ea.
Și cred că eu trebuia.
— Aves a arătat exact ca mama Kristi pentru un moment, am râs eu, iar Colton și-a dezvelit puțin dinții într-un zâmbet strâmb.
— Da, cred că ar trebui să o sun și să-i spun care sunt noutățile. Sunt sigur că îți aduci aminte ce s-a întâmplat data trecută.
Colton și-a frecat inocent gâtul cu palma. Mama Kristi a fost atât de furioasă pe Colton când acesta nu i-a spus când Evelyn și-a pierdut primul dințișor. L-a făcut să se simtă vinovat pentru asta o lună întreagă și se pricepea de minune la asta.
Am dat din cap în semn aprobator și m-am îndreptat spre ușă, dar Colton mi-a prins brațul, oprindu-mă.
— Îmi pare rău, Liam. Lupii care erau puși de gardă, nu ți-au recunoscut mirosul în forma ta de lup, mi-a spus Colton, privind podeaua vinovat.
I-am zâmbit cât de sincer am putut, apoi l-am tras într-o îmbrățișare strânsă. M-a bătut pe spate de câteva ori, apoi mi-a făcut semn să mă duc după Avery.
Alte cuvinte erau de prisos. Era exact ca și cu Aves, sunt unele momente în care cuvintele nu sunt folositoare, pentru că cealaltă persoană știe exact ce ar putea fi spus. Era el cumnatul meu, dar mă gândeam la el mai mult ca la un frate mai mare.
Am ieșit pe ușă, dar Avery era deja dispărută și nu știam unde s-a dus. Singurul lucru pe care îl aveam, era mirosul lacrimilor sărate care era prezent în aer.
Trebuia neaparat să-mi dau seama cum să disting mirosurile, deoarece uram să o asociez pe Avery cu lacrimile.
Am urmat mirosul pe holurile casei, oprindu-mă în bucătărie. O vedeam prin geamul de sticlă, stând pe treptele terasei. Părul ei blond lucea în lumina razelor de soare.
Am deschis ușa ușor și m-am așezat cât mai aproape de ea. Nu știu dacă m-a observat, deoarece își ținea capul în mâini. Sau poate era prea pierdută în gânduri.
Sau poate era ca și mine, nu era sigură de ce ar trebuii să spună.
Niciunul dintre noi nu se aștepta la o asemenea turnătură de situație. Și bineînțeles, faptul că am fost rănit chiar din prima mea zi ca și vârcolac, mi-a rănit puțin egoul, dar nu fusese vina nimănui. Cum ar fi putut lupii care stăteau de pază să recunoască mirosul meu de om, dacă eram în formă de lup?
Nu ar fi putut. Au făcut doar ceea ce fuseseră învățați să facă, să protejeze haita.
— Aves? I-am lovit ușor umărul cu al meu, deoarece liniștea care ne împrejura începea să devină inconfortabilă.
Ea a oftat adânc, apoi și-a ridicat capul și m-a privit în ochi. Ochii ei albaștri care de obicei erau luminoși și fericiți, erau roșii din cauza plânsului excesiv.
— Nu ști... Respirația i s-a blocat în gât din cauza unui suspin.
Ochii i-au zburat spre copacii care se întindeau de-a lungul orizontului. Și-a scuturat capul de câteva ori. O mișcare pe care o vedeam de fiecare dată când încerca să se abțină din plâns.
— Nu-mi place ce înseamnă asta, a spus ea într-un final, cu vocea aproape șoptită.
— Ce înseamnă? Confuzia de pe fața mea a fost ultima picătură, deoarece Avery a izbucnit în plâns.
Nu înțelegeam la ce se referea. Era supărată pentru faptul că eram lup ca și Colton? Pentru că, sincer, mi se părea super tare. Toate senzațiile și puterea pe care ți-o oferă erau de nedescris.
De ce nu era fericită pentru mine?
— Liam... Numele meu de pe buzele sale și obrajii șiroind de lacrimi mi-au distrus inima.
Inima mi-a bubuit puternic la modul în care mi-a rostit numele. Îmi aducea aminte de o amintire îndepărtată, sau poate un vis, în care ea a îngenuncheat în fața mea și mi-a spus că mama și tata nu aveau să se mai întoarcă acasă.
Apoi, parcă m-ar fi străfulgerat ceva. O simplă memorie și totul s-a aprins în mine. Am realizat pe loc ceea ce voia să-mi spună.
Eu eram vârcolac.
Ea nu.
Nu voiam să îi spun că mi-am dat seama ce voia să zică. Poate că dacă mă comportam ca și când n-aș fi înțeles, ar fi lăsat baltă acel subiect. Nu ar fi fost mai bine așa? Să nu știu niciodată adevărul? Să nu fie nevoie să punem atâtea întrebări și să lăsăm totul ca până acum?
Nu voiam să știu. Nici ea nu ar fi trebuit să vrea să știe! Cuvintele i-au ieșit pe gură, înainte să pot spune eu ceva, zdruncinându-mi speranța de a nu afla adevărul niciodată.
Bună dragilor. Am revenit cu un capitol nou. Ce ziceți despre lucrurile care au degenerat atât de neașteptat? Între timp, dacă vreți să vă dedic capitole, lăsați mesaj în comentarii.
Am postat capitol nou și la The Black Lion. Lyonene mai curajoasă ca oricând.
¡Ay! Esta imagen no sigue nuestras pautas de contenido. Para continuar la publicación, intente quitarla o subir otra.
