Unsprezece ani au trecut de când Avery și Colton s-au întâlnit, construindu-și o viață doar a lor, împreună cu cei doi copii, bazată pe încredere și iubire. Dar când secrete adânc îngropate încep să iasă la iveală, iar îndoiala și miile de întrebăr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu mă durea nimic.
Ăsta a fost primul meu gând când am început să devin conștient de ceea ce se petrecea în jurul meu. Îmi aminteam totul foarte clar. Fuga, lupii și mușcăturile lor. Fusesem rănit, fusesem lăsat să băltesc în propriul meu sânge. Ar fi trebui să simt durere.
Prin pleaopele închise, puteam vedea lumina difuză din încăpere. Nu eram singur, simțeam bătăile inimii a cel puțin încă trei persoane.
Nimeni nu vorbea. Singurele sunete care proveneau de la acele persoane, erau când își mutau poziția corpului, sau își mutau greutatea de pe un picior pe altul, sau când scriau pe o foaie. Cineva bătea încontinuu din picior, iar acel sunet creștea în intensitate cu fiecare secundă, era tot mai enervant.
— Kitten, nu ți-ai mâncat micul dejun. Te rog, mănâncă ceva. Promit că se va face bine. Puteam simții disperarea din vocea lui Colton, iar în acel moment, bătaia din picior se oprii.
— Bine?! Nimic din toate acestea nu e bine, Colton! Stomacul mi s-a contorsionat din cauza notelor înalte pe care le-a atins vocea ei.
Apoi a urmat sunetul unui scaun care zgâria podeaua, era clar târât. După cum se auzeau pașii, știam că erau ai lui Avery. Cu ajutorul auzului eram în stare să arăt locația ei exactă în acel moment.
— Avery, copiii noștri se vor transforma și..., a început Colton să-i explice, dar Avery s-a oprit din pășit și i-a întrerupt propoziția.
— Exact, Colton. Copiii noștri. Jumătate ființe umane, jumătate vârcolaci. Dar nu Liam! Iar acum este rănit.
Nu mai puteam să ascult conversația dintre ei doi, așa că am încercat să-mi canalizez toată energia pentru a-mi deschide ochii.
Era mult mai dificil decât mă așteptasem. Nu știam de ce pleoapele erau atât de grele, dar era ca și cum m-aș fi zbătut să înot într-o piscină, complet îmbrăcat. După câteva secunde, am reușit să deschid ușor ochii și să privesc printre gene tavanul alb de deasupra mea.
— Avery? Vocea mea era gâtuită când i-am șoptit numele. În câteva clipe, mâna mea era în mâna ei, capul ei apărându-mi în vizor.
Ochii ei albaștrii erau înconjurați de cearcăne grele. Părul ei blond era prins într-un coc ciufulit, cu șuvițe care stăteau în fiecare direcție. Pe fața ei s-a așternut ușurarea, imediat urmată de extenuare.
— Liam, ești bine. Cum te simți? Ai nevoie de ceva? a început ea să scoată întrebările pe bandă rulantă. Mâinile ei mi-au prins obrajii și a început să mă inspecteze pe toate părțile.
— Sunt bine, Aves. Mi-am curățat de câteva ori gâtul pentru a putea vorbii iar apoi mi-am urnit corpul din loc pentru a mă ridica. Mă așteptam să mă doară peste tot. Sigur eram inflamat peste tot, cu răni adânci, dar nu, nici pe departe. Era mișto să fii un vârcolac!
