Unsprezece ani au trecut de când Avery și Colton s-au întâlnit, construindu-și o viață doar a lor, împreună cu cei doi copii, bazată pe încredere și iubire. Dar când secrete adânc îngropate încep să iasă la iveală, iar îndoiala și miile de întrebăr...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
— Dar este o ființă umană, Colton! a protestat Avery plângând dinăuntrul casei.
Nici măcar nu eram în aceași încăpere ca și ei și puteam auzii totul de parcă aș fi fost acolo cu ei.
Colton încerca de o oră să o liniștească pe Avery, dar nu părea că dădea roade. Deci cred că până la urmă a acceptat metoda las-o să plângă până se liniștește.
Toate simțurile mele se îmbunătățiseră și era copleșitor. Puteam auzii desenele animate la care se uitau Kaden și Evelyn din camera lor. Puteam vedea cum o furnică mică și pricăjită încerca să se cațere pe un fir de iarbă.
Chiar și afară mirosea mult mai bine. Cine ar fi știut cât de proaspăt și curat este aerul de afară. De fapt, puteam mirosii o mulțime de alte mirosuri, de care mi s-a spus că sunt mirosurile celorlați oameni sau lupi. Într-un anumit mod, aveam să învăț să-i diferențiez cu ajutorul mirosului.
Ceea ce mă enerva era faptul că dragul de Colton pusese pe cineva să aibă grijă de mine. Să se asigure că nu o iau razna și că nu mă transform într-un vârcolac sărit de pe fix care rănește lumea. Nu ar fi atât de rău dacă Jace s-ar comporta totuși mai normal. În schimb, el se holba la mine de parcă eram un unicorn viu.
— Te rog, încetează să te mai holbezi la mine, i-am spus, trecându-mi degetele prin păr.
Jace a oftat apăsat, apoi și-a întors privirea spre pădure. Sprâncenele erau împreunate într-o încruntătură adâncă. Abia atunci am observat o mică cicatrice de pe fruntea lui. Mă întrebam cum de nu am mai văzut acea cicatrice până atunci.
— Nu mă pot abține, copile... Este... Nici nu știu, a expirat el zgomotos și și-a lăsat umerii în jos.
Voiam să-i răspund, dar ceva mult mai interesant mi-a atras atenția.
Sunetul greierilor.
Sunetul nu mai era enervant ca înainte. Acum suna ca muzica unei viori pentru urechile mele, sunetele care se ridicau în înaltul cerului erau ca o bunecuvântare pentru mine.
Voiam să mă contopesc cu natura.
— Vreau să alerg. Jace.Te rog. Mi-am împreunat mâinile în semn de rugăminte, aproape gata să cad și în genunchi dacă era nevoie.
Ceva dinăuntrul meu parcă mă implora, nu, poruncea să fie lăsat liber. Nu știam cum să explic ceea ce simțeam, dar îmi simțeam corpul doritor de a o lua la fugă.
Jace s-a arătat foarte reticent în legătură cu ideea mea, dar puteam vedea faptul că mă înțelegea. Îmi putea auzii disperarea din voce.
— Ce înseamnă asta, Colton?! a continuat Avery să plângă. Mi-am închis ochii, dorindu-mi să nu aud conversația lor.
Nu puteam suporta când ea plângea, nu merita să fie atât de supărată. A avut destule de făcut pentru mine în trecut, chiar și în prezent, iar acum era rândul ei să fie fericită. Nu era corect.
