𝐹𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑎 𝐴𝑑𝑎𝑚𝑠 (boyxboy)

Capitolul 25

          Toată familia e aici si se uite la mine. Imi strâng pumnii si imi întorc capul spre fereastră. Nu există un Leo, nu există nici Sophie sau Lisa. Nu există multe lucruri pe care aparent imaginația mea le-a creat. Cum as putea sa imi imaginez următorii doi ani din viata mea?! Cât de bună ar putea fi imaginația mea?! Din ce mi-au spus ei, tata a aflat de dispariția mea de la școala de corecție. I-a luat câteva luni sa mă găsească. A venit exact în momentul în care Ciclopul mi-a presat fierul încins pe abdomen. Rana aia doare ca dracu! Macar nu am visat totul. Doi, Trei si restul au fost reali, cred ca mi-aș fi dorit să nu fi fost.

—Vrei să iti aduc ceva, Malakai?

          Refuz să îi privesc sau sa le vorbesc. Ma simt atât de ciudat. Locul meu nu e aici! Dar de fapt este! Totul se simte atât de real ca imi e foarte greu să cred că ăsta e un vis și viata mea adevărată e ceea ce imi amintesc. Singurul lucru care imi lipseste enorm in momentul ăsta e Leo. Cum am putut să îmi imaginez fiecare atingere a lui? Cum as putea face asta?! Dacă nu există Leo cu adevărat?! Se aude un ciocănit scurt in ușă. Doi sta pe un scaun cu rotile si cineva îl împinge până la patul meu.

—Mă bucur să văd că te-ai trezit.zice zâmbind slab

—Ce ai pățit?intreb încruntat privindu-i scaunul

—O să fiu bine, momentan ăsta e singurul mod în care mă pot deplasa.

          Care era numele lui adevărat? Nici nu imi pot aminti...

—Noi vă lăsăm.

           În câteva secunde toata camera se golește si raman doar eu cu el.

—Cunoști pe cineva numit Leo sau eu am cunoscut pe cineva numit asa?

—Nu... De ce?

—Nu contează.

           Leo nu există! De ce?! Preferam sa traiesc in visul ala decât să mă trezesc aici! Aparatele astea nenorocite incep sa bipăie din ce in ce mai tare.

<><>După 3 zile<><>

           Urc scările spre camera mea ținându-mă de balustradă. Locul ăsta e exact cum mi l-am imaginat.

—Vrei să te aju...

—Nu mă atinge!strig nervos si Sky face doi pași în spate

             Deschid ușa camerei mele. Arată exact ca atunci cand am plecat la școala de corecție. Pereții sunt plini de postere cu mașini, biroul e un dezastru total si pe jos sunt numai creioane. Mă așez pe pat si imi pun mâna dreaptă pe rană. Imi vine să plâng de durere. Imi vine să plâng din mai multe motive, dar sper ca nu o să cedez în fața lor. Mă întind pe pat si privesc tavanul. Încă nu imi amintesc de ce am o poză cu mine si cu frații mei pe tavan. Nici macar nu am iesit bine in poza asta. Nici unul dintre noi nu a ieșit, de fapt. Cineva bate la ușă apoi intra fara să aștepte să îi acord permisiunea.