𝐹𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑎 𝐴𝑑𝑎𝑚𝑠 (boyxboy)

Capitolul 1.

Privesc hipnotizat ceasul de pe perete. Vreau să plec odată de aici, însă gândul că mai am încă 3 ore mă distruge psihic.

       Numele meu e Malakai Adams. Un nume destul de neobișnuit pe aici, daca e să ma iau după reactia oamenilor atunci cand spun ca ma numesc Malakai.

        Îmi privesc fratele geamăn, Alecsander, care pare concentrat la lecție. Sunt singurul care nu înțelege cum o să mă ajute pe mine astea vreodată în viață?! In fața noastră Skyler și Kim își fac unghiile fără să le pese că profesorul le privește indignat. Cele doua sunt surorile mele gemene, toți patru semănăm al naibii de bine. Cvadrupleți bifat. Doar comportamentul meu de bădăran infect fără educație mă mai scoate in evidență, și faptul că sunt "special", cum ar spune mama.

         Povestea vieții mele e destul de simplă, de fapt nu e. Dacă ar fi simplă, ar fi plictisitoare. Mama și tata s-au întâlnit acum mulți ani. Tata a fost adoptat de niște oameni care aveau un fiu, Drake, după câțiva ani s-a aflat ca tatăl lui mai avea un fiu cu alta femeie, acesta se numește Ethan. Cei trei băieți au devenit prieteni buni, iar tata s-a îndrăgostit de sora celui mai bun prieten si implicit a fratelui său, adică de mama. Relația lor a fost destul de complicata ținând cont ca tata era soldat și îl chemau in cele mai grele misiuni. Mereu s-a întors acasă, asta nu se poate spune și despre Drake. A fost ucis de o bomba. Ethan, fratele mamei a fost atât de afectat de pierderea lui încât a dispărut și nimeni nu mai tine legătura cu el. Mi-as fi dorit sa îi cunosc.

        Acum ajungem la partea in care noi ne naștem. Totul a decurs bine, părinții mei au planificat ziua asta săptămâni in șir, voiau sa fie siguri ca totu va fi bine pentru cvadrupleții lor... și asa a fost; pana când doctorul a intrat in salonul lor cu o privire tristă. Urmau să primească cea mai îngrozitoare veste, inima mea se oprise. De fiecare data când îmi povestesc asta doar închid ochii și ascult imaginandu-mi totul. Mama a început să plângă și să spună ca nu e posibil. A alergat desculță pe podeaua rece a spitalului pana in salonul cu bebeluși. O asistenta ma ținea in brate, iar când mama a intrat nu a putut decât sa ma lase in brațele ei și sa șoptească "îmi pare rău". Tata nici nu avea puterea să se apropie de ea, stătea in tocul ușii rugându-se pentru o minune. Mama m-a lipit de pieptul ei și mă legăna ușor cântând un cântec in șoaptă. Și minunea s-a întâmplat. Nu stiu cum sau de ce, dar sunt in viața. Uneori blestem atât de mult ziua aia. Ar trebui sa fiu recunoscător pentru șansa care mi s-a acordat, dar nu am cerut-o eu. Mi-am petrecut copilăria fiind o pramatie detestată de toți vecinii, un puști fără speranța care atunci când a fost cazul sa își folosească pumnii nu a dat inapoi chiar dacă mai târziu am ajuns la școala de corecție, dar apoi am fost intr-un loc și mai blestemat.

Amintirea acelui loc îmi bântuie cele mai întunecate coșmaruri, iar rana de pe corpul meu nu o să mă lase niciodată să uit ce s-a întâmplat atunci.

Am ieșit de la școala de corecție acum câteva săptămâni. Mi-am lăsat prieteni buni acolo, pe care sper ca ii voi revedea curând. Clopoțelul anunța terminarea orei. Îmi bag cărțile in bancă apoi ies din clasa urmat de Andreas și Nicolas, părinții mei au ținut neaparat sa adopte un copil, dar i-au găsit pe ei, gemeni, și mama nu s-a putut dezlipi de ei.

—Esti okey?întreabă Andreas punându-și mâna pe umărul meu

—Se putea și mai bine.mormăi in timp ce îmi așez mănușa care îmi acoperă tatuajul de pe mâna dreaptă

—Mergem să ne luăm de mâncare?

—Așteptați-mă!striga Alec in timp ce își îmbracă hanoracul și fuge după noi