Regrete

REVEDERE

Inima îmi bate cu putere, picioarele nu mã mai țin, nu mai pot sã alerg. Sunt deja pe un hol din pivnițã. Mã opresc și mã gândesc acum fie ce o fi, dacã e sã afle de mine poate cã asta e voia destinului.

- De ce mã faci sã alerg toatã casa dupã tine? Îi aud glasul rãspicat cu se apropie de mine.

Îmi era așa de dor de vocea lui, îmi e dor de mângâierile lui. Acum cã îl am așa de aproape realizez cât de dor îmi e de el. În acest moment îmi vine sã îi sar în brațe și sã mã las iubita de el.

- Te crezi vreo prințesã? Ai? Mã prinde de mânã și mã întoarce cu un gest violent spre el.

În momentul în care îmi vede fața rãmâne blocat. Lacrimi încep sã îi curgã din ochii fãrã sã dea vreun semn cã ar plânge.

- Clara!!!!????? Iubita mea ești chiar tu?

Mã apropii încã un pas de el și îi dau voie sã mã studieze. Nu face nimic, doar se apropie și mai tare de mine și mã ia în brațe. Își bagã nasul în pãrul meu și trage adânc aer în piept.

- Dumnezeule dacã ai știi cât te-am cãutat. Nu pot sã cred cã acum, aici ești în brațe la mine. Haide cu mine sus, avem atâtea de povestit. Mã trage de mânã spre scãri.

- Olli eu nu pot sã merg cu tine acolo sus, eu nu pot fi vãzutã cu tine.

- Ce prosti vorbești iubit-o tu ești femeia mea, cum sã nu poți fi vãzutã cu mine?

- În primul rând nu sunt femeia ta, ci poate am fost și în al doilea rând eu lucrez pentru familia asta.

- De astãzi nu mai lucrezi, și nu ai fost ci ești femeia mea, vei rãmâne pentru todeauna numai a mea. Nu mã intereseazã dacã ești mãritatã sau nu, dacã ai copii sau nu, poți sã ai zece copii am sã îi cresc ca și cum ar fii ai mei. Iar dacã ești mãritatã considerã cã ai și divorțat deja.

- Eu cred cã nu e momentul oportun sã vorbim despre toate astea. Iar pe mine nu mã întrebi dacã vreau, poate îmi iubesc soțul

- Deci ești mãritatã?

Nu îi rãspund la întrebare ci doar trec pe lângã el și mã îndrept spre ieșirea din pivnițã.

- Du-te și te îmbracã, toate fetele de pe aici saliveazã în urma ta.

- Ha ha cineva e gelos.

- Nu sunt geloasã, doar cã nu e estetic sã te plimbi pe aici ca un zeu. Ai vãzut cã majoritatea personalului este format din femei. Fii mãcar decent. Deși trebuie sã recunosc cã sunt geloasã, acum cã știu cã e vorba de el parcã îmi vine sã le scot ochii la idioatele alea cã s-au holbat la el.

- Uite cum facem, eu mã duc și mã îmbrac, apoi vin și o sã stau de vorbã cu verișorul meu despre tine. Nu mai vreau sã lucrezi. Acum cã te-am regãsit dupã atâția ani nu mai vreau sã îți dau drumul. Crede-mã am un dor nebun de tine.

Mã rezum doar în a îi încuvința dând din cap, ultima lui frazã m-a lãsat mascã. Poate dacã nu am fii fost în casa verișorului sãu ar fii sãrit deja pe mine.

Intru din nou în bucãtãrie, din nou toate fetele sunt adunate la bârfã, dar de data asta fiecare fãcea ceva.

- Hei Clara, ai vãzut bnãciunea? Mã întreabã Magda direct.

- Ahm

- Ei, cum ți se pare?

- E bun, dar nu e de nasul nostru, a niciuneia dintre noi. Voi ați uitat pentru cine lucrați?

- Clara te chiamã stãpânul. Intrã ca o vijelie o altã fatã pe care nu știu cum o chiamã.

- Cineva a dat de dracu...

E adevãrat cã de obicei nu eram chemate dcât dacã fãceam o drãcomenie chiar mare și este nevoie de moralã, în rest el nu chema pe nimeni la el. De aceea de fiecare datã când vreuna era chematã știa sigur cã a dat de dracu. Dar eu știam de ce mã chiamã. Cu siguranțã Olliver i-a povrstit de mine.

Urc încet scãrile, nu am nici cea mai vagã idee de ceea ce va urma sã zic sau sã fac. Toatã situația asta m-a lãsat fãrã pic de energie. Ajung în bibliotecã și deschid ușa foarte încet. Încerc sã trag de timp pentru ca sã îmi vinã vreo idee. Ce dracu aveam eu sã le spun acum. Ușa se deschide încet iar în fața mea îl vad pe șeful meu care stã pe scaunul de la birou și lângã el se aflã Olli.

Cu siguranțã i-a povestit povestea noastrã de dragoste, evident cu înfloriturile aferente. Ce sã fac, era o întrebare care îmi rãsuna în creier.

- Intrã draga mea și te rog închide ușa bine dupã tine. Pe aici pe la noi prin casã și pereți au urechi.

Închid ușa bine în urma mea și pãșesc cu sfialã in bibliotecã. Dupã cum îmi vorbește și dupã tonul voci pot sã îmi dau seama cã nu e ceva de rãu, dar din instinct îmi este fricã.

- An fost informat de cãtre verișorul meu aici prezent cã tu nu ești chiar strãinã de familia noastrã. Deci se pare cã tu și cu el ați fost cândva în timpul rãzboiului o pereche. E adevãrat? Zice șeful meu și îmi aratã cu mâna un scaun pe care sã mã așez.

Trebuie sã mã așez neapãrat. Prim fața ochilor mei se desfãșarã scene cu noi doi, fericiți și foarte îndrãgostiți. Mã prind cu mâna de marginile scaunului pentru a nu îmi pierde echilibru în timp ce stau jos.

- Da, este adevãrat. Zic eu cu glas stins cã abia mã aud eu.

- Deci e adevãrat cã și tu îl iubești așa cum el susține cã te iubește. Crede-mã cã oricât s-a chinuit tot neamul nostru și toți prieteni lui sã îl vadã așezat și pe el la casa lui și cu o familie, nimeni nu a reușit sã i te scoatã din cap. De fiecare datã când ziceam cã ți-am gãsit o femeie, rãspunsul lui era același. Eu am femeie, nu mai am nevoie de alta. Chiar am fost foarte curios sã vãd cu ochi mei cum aratã aceea femeie pentru care el le alungã pe toate. Pot sã zic cã nu are gusturi rele.

Mã uit la Olli și îl vãd cum zâmbește, se pare cã î-a priit complimentul vãrului sãu.

- Tot ce pot sã zic este cã l-am iubit enorm. Acum au trecut mulți ani de atunci și lucrurile sau mai schimbat, nu mai este cum a fost atunci, au intervenit mai mulți factori.

- Da, cred cã știu despre ce vorbești. Christian e al lui? Vine întrebarea de 1 milion de puncte.

Mã uit direct în ochi lui și vãd panicã combinatã cu tandrețe și cu multe întrebãri. Prima îi iese ca un fulger automat pe gurã.

- Cine e Christian?

- Christian e fiul meu.