Regrete

PRĂBUȘIREA

Deși am crezut cã Erika va uita ceea ce noi am început sã vorbim asearã, m-am înșelat total. Chiar de la prima orã, cum a deschis ochii a început cu o cascadã de întrebãri. Eram mult prea obositã pentru a putea face fațã șirului întreg de întrebãri.

- Ce ai zice dacã am vorbi în altã zi despre relația mea cu Oli?

- De fiecare datã când încerc sã deschid subiectul Oli, tu îl ocolești. E ceva ce îmi ascunzi domnișoarã?

Deja eram turatã la maxim, femeia asta chiar nu voia sã înțeleagã cã nu vreau sã discut cu ea despre relația mea cu el.

- Erika relația mea cu Oli nu intereseazã pe nimeni, cu atât mai puțin pe tine. Cred cã am fost cam durã cu ea, deja mã mustrã conștiința. Poate cã trebuia sã îi spun mai pe ocolite. Deși de asearã tot încerc sã evit subiectul acesta și ea nu se prinde deloc.

- Bine atunci, dacã nu vrei sã îmi povestești e alegerea ta. Eu credeam cã suntem prietene și ne putem împãrtãși secrete. O vãd cum iese pe ușã și o trântește cu vitezã.

Poate cã totuși am exagerat și eu, doar cã mie nu îmi place sã vorbesc de viața mea privatã cu nimeni. Nu am avut niciodatã o prietenã așa de bunã cu care sã povestesc de toate. Poate că cel mai bine ar fi sã îi explic și ei acest lucru, probabil în felul acesta mã va înțelege mai bine.

Fug dupã ea pânã în spital, dar nu o gãsesc. In schimb vãd o mare forfotã, asistentele fugeau dintr-o parte în alta, doctori la fel. O opresc pe una din asistente pe care o cunoșteam din vedere.

- Ce s-a întâmplat? de ce fuge toatã lumea așa alarmatã?

- Se pare cã tu ești singura care nu a aflat. Azi de dimineațã piloți noștri au avut un raid aerian din partea Rușilor și câteva avioane s-au prãbușit. Avem cam vreo zece soldați și gradați rãniți.

Deja nu mai ascultam ceea ce îmi spunea, inima mea a început sã batã ca nebuna, picioarele au început sã îmi tremure. M-am așezat pe primul scaun pe care l-am zãrit.

- Ești bine? O auzeam ca prin ceațã pe respectiva colegã cum mã întreabã.

Nu am putere sã rãspund, mã rezum doar la a da din cap. Deși nu eram deloc bine. Gândul îmi zboarã la Oli, dacã e și el rãnit, dacã poate chiar a murit? Îmi duc mâna la piept în speranța cã voi putea sã îmi calmez bãtãile inimi.

- Bea asta, este un calmant. Nici mãcar nu am realizat când a plecat de lângã mine și mi-a adus calmantul. Îl beau fãrã sã scot o vorbã. Ai pe cineva drag printre ei?

- Da. Probabil, nu știu dacã și el a participat la raid.

- Cum îl cheamã?

- Oliver Schulz

- Da, a participat și el la raid, e la etajul doi în 203.

Confirmarea asta m-a fãcut de-a dreptul sã mi se facã rãu. Simt cum mã scurg de pe scaun și aterizez pe podeaua rece de mozaic a spitalului. Toate sunetele din jurul meu par difuze, parcã la kilometri distanțã.

Deschid ochii și mã trezesc pe un pat de spital. Lângã mine era Erika. Stãtea pe un scaun și moțãia. Mã uit pe fereastrã afarã și constat cu stupoare cã era deja noapte.

- De cât timp sunt aici?

O vãd pe Erika cum sare ca arsã de pe scaun și vine la mine, se așeazã pe pat și începe sã îmi ia pulsul.

- De ceva vreme, mai bine zis de dimineațã. Vorbește ea încet fãrã sã mã priveascã în ochi.

- Ce s-a întâmplat?

- Ai avut o cãdere de calciu și ai leșinat când ai auzit cã Oli a fost rãnit in raidul aerian.

- Și e adevãrat? Întreb eu cu teamã, nedorindu-mi sã îmi confirme.

Parcã realizeazã cã îmi este fricã de rãspuns și doar se rezumã la a da din cap.

- O Doamne!! cum fost posibil? Abea auzindu-mi cuvintele.

- Au fost luați pin surprindere de cãtre Ruși.

- E grav?? Reușesc sã îmi exprim întrebarea de al cãrei rãspuns îmi era mai fricã.

- Nu chiar, el și Andi au ajuns la final. În dimineața în care au plecat de la noi s-a întâmplat.

- Și Andi e rãnit?

- Nu așa ca Olli. El are doar o mânã în ghips.

- Vreau sã îl vãd.

- Crezi cã ai sã poți sã te ții pe picioare? Eu te duc la el.

- Da, am sã pot. Trebuie sã pot. Îmi ordon mie.

Erika mã ajutã sã mã dau jos din pat și mã sprijin de brațul ei. Mã ajutã sã merg pânã în salonul în care Olli este. Pe drum îmi fac fel și fel de scenarii de groazã. Încerc sã nu mi-l imaginez tot plin de sânge și cu multe bandaje. Lumina de pe coridorul lung era foarte difuzã. Pânã acum nici nu am observat cât de macabru era spitalul acesta.

Ajungem într-un final în fața salonului iar Erika mã lasã singurã sã intru.

- E al doilea pat de la geam.

Deschid ușa și pãșesc înãuntru. Un miros de moarte mã izbește din plin, erau in jur de șapte soldați și gradați rãniți in acel salon. Toți se vãitau de dureri, care mai de care. Mã țin de paturi și îmi impun cã trebuie sã rezist și sã fiu tare ca sã ajung la el. În sfârșit îl vãd in penultimul pat de la geam.

Un curent electric îmi trece prin tot corpul, mâinile încep sã îmi tremure. Mã simt ca într-un film prost regizat și abia aștept sã de strige Tãiați

Îmi iau un scaun pe care l-am vãzut lângã geam și mã îndrept din nou spre patul iubitului meu. El era întins și parcã abia respira, respirația lui e așa de finã, încât m-am aplecat cu fricã sã vãd dacã într-adevãr mai respirã. Capul îl are bandajat și îmi este fricã sã îl descoper pentru a constata dacã mai are și alte rãni.

Mã așez cuminte pe scaun și îl privesc, mintea mea parcã vãzând dincolo de el. În camera spitalului era întuneric iar singura luminã ce pãtrundea era lumina lunii care acum se odihnea pe trupul lungit în pat al iubitului meu.

Îi iau mâna in a mea și îmi las în voie lacrimile sã mi se scurgã pe obraji și sã se prelingã pe mâinile lui.

- De ce?? pun aceastã întrebare mai mult pentru mine, deși știu cã și el mã aude. Acum când toate pãreau sã fie pe drumul cel bun, acum când ne-am declarat dragostea și formam un cuplu. De ce acum ni se întâmplã asta tocmai nouã. Lacrimile nu încetau sã curgã din ochii mei pe mâinile lui, iar el nici mãcar nu se mișca. Stãtea lungit în acel pat de spital, acoperit cu un cearºaf alb pânã la mijloc.

Dimineața mã gãsește cu capul pe mâinile lui pe care toatã noaptea le-am udat cu lacrimile mele. Îl simt cum se mișcã și mârâie. Deschid ochii rapid și mã vãd în aceeași poziție în care am stat toatã noaptea.

- Bunã dimineața iubitule...

Deschide încet ochii și mã privește curios și adânc.

- Noi doi ne cunoaștem? Mã întreabã cu un glas stins.

În acest moment simt cum tot pãmântul îmi fuge de sub picioare, cum toatã ființa me se dezintegreazã încetul cu încetul. Doamne...cum este posibil, oare și-a pierdut memoria și nu mã mai recunoaște? De ce tocmai pe mine m-a uitat.

Lumea mea începe încet încet sã se nãruiascã.