Regrete

UN NOU ÎNCEPUT

Mă uit pe geam la cât de frumos ninge afară, a mai trecut un an, un an în care abea dacă am reușit să supraviețuim. Sașa a fost deportat în Rusia printr-un decret. Nu mai stiu nimic de el de un an.

Christian este tratat ca un fiu de trădător. Colegi lui de clasa consideră că mama lui e o trădătoare pentru că el nu e rasă pură ariană ci a fost făcut cu dușmanul statului. Evident este o politică implementată de părinți pentru a îl ține la distanță de copii lor.

Eu incerc sa imi duc traiul de zi cu zi departe de oameni din jurul meu care mă consideră și pe mine o trădătoare. Nu de puține ori am fost chemată în audiență la primar sub acuzația de spionaj.

Toți cred că dacă eu sunt căsătorită cu un Rus sunt și spioană pentru statul Rusesc. Situația în care mă aflu în momentul de față nu e deloc plăcută. Laptăreasa nu mai vrea să îmi aducă lapte, băiatul cu ziarele împarte peste tot ziare doar mie nu îmi dă. Dacă vreau să ies la cumpărături sunt acostată și apostrofată pe strada.

- Ai văzut a ieșit și ea din casă, sigur vrea să mai spionează ceva că să poată vinde Rușilor. Am auzit mai dăunăzi pe Margarete vecina mea stând la rând la pâine.

Nu pot să zic sau să fac nimic, ei sunt prea multi împotriva mea.

- Mamă eu nu mă mai duc la scoală. Îl aud pe Christian plângând în hol. Fug repede la el să văd ce să întâmplat. Îl găsesc ghemuit lângă perete cu picioarele aduse sub bărbie cum plânge. Deși nu are obiceiul să plângă din orice. Mi se rupe sufletul să îl văd așa deprimat.

- Ce sa intamplat puiul meu spun eu luându-l în brațe.

- Am făcut tot bine la test iar profesoara i-a dat nota mea bună lui Iohannis că cică el e arian, iar mie mi-a dat nota lui cea rea că cică eu sunt copilul unei trădătoare și nu o să am nevoie de note mari că mama oricum o să vândă rușilor informați și o să avem destui bani. Nu mai îmi trebuie școală.

- Cine a spus asta? Intreb eu stupefiantă. Nu îmi vine să cred că au ajuns să se ia de fiul meu. Faptul că se luau de mine este suportabil, dar acum că se iau de Christian nu am să mai toletez.

- Doamna învățătoare, zice el în timp ce își șterge nasul cu mânecă de la cămașă. Ochi îi sunt roși și față înbujorată de la atâta plâns. Cine știe de când plânge.

Îl iau în brațe și ne așezăm amândoi pe podea plângând împreună.

- O să găsesc eu o soluție îți promit. Asta nu are să rămână așa. Îi promit printre suspine.

Nu am nici cea mai palidă idee de ce sau cum ar trebui să fac, singurul lucru pe care îl vreau este să nu mai fim văzuți eu și Christian că niște trădători, ca niște spioni.

Îmi doresc o viață liniștită, vreau ceea ce este mai bun pentru copilul meu.

- Lotte, Lotte, unde ești?

- Aici, ce e că zbieri că din gură de șarpe.

- Vreau să vând casă. Da am să plec de aici.

- Și unde ai să te duci copila mea?

- Nu știu încă, dar vreau să vând casă. Mâine când te duci la piață împrăștie anunțul că avem casă de vânzare.

Da, asta este singura metoda de a scăpa de toată persecutarea lor. Cel mai bine așa am să fac. Trebuie să plec, trebuie să pun punct acestui capitol din viața mea.

Adevărul e că îmi este foarte greu să mă despart de casa copilăriei mele. De casa unde am trăit atât de multe clipe frumoase, dar și clipe grele. Casa în care am plâns și am râs, locul unde chiar pot să zic că mă simt acasă.

Este singura variantă pe care o am, este singura cale de ieșire din situația de față.

Nu am putut închide nici un ochi toată noaptea. Gândul mi-a stat doar la faptul că trebuie să mă despart de casa mea.

- De azi înainte nu ai să mai mergi la scoală. Pânâ nu o să ne mutăm de aici.

Cel mai bine îl țineam pe Christian acasă decât să îl las pradă colegilor și învățătorilor.

După o săptămână de când a răspândit Lotte zvonul că vrem să vindem casa, deja avem primul cumpărător la ușă.

- Bună ziua, am auzit ca doriți să vindeți casa și am fii interesați.

În fața mea era un domn foarte bine îmbrăcat care mă privea cu un aer de superioritate și o doamnă numai fize.

- Da, aceasta casă e de vânzare. Vă poftesc să o vedeți din interior, dacă doriți. Spun eu dându-ma la o parte din ușă că să le fac loc să intre.

- Nu mulțumesc, cunosc casa de pe vremea tatălui dumneavoastră. Îmi răspunde acel domn cu același aer de superioritate caracteristică.

- Și oricum va trebui complet renovată, nu-i așa iubitule?

Are un glas așa de pițigăiat că mă zgârie pe creier și felul cum se pisiceste pe lângă el îmi lasă impresia unei femei ușoare.

El nici măcar nu o bagă în seamă, se întoarce spre mine și continuă conversația pe același ton superior.

- Acestea fiind spuse, ne vedem mâine dimineață la notar că să oficializăm tranzacția. O zi bună vă doresc.

Atât????....Nimic mai mult și casa copilăriei mele este ca și vândută.

După ce închid ușa mă proptesc de ea și încep să plâng. Nici eu nu știu motivul, dar simt nevoia să mă descarc emoțional.

Un nou capitol în viața ea e pe cale să înceapă. Am să plec într-un loc unde nu are să mă cunoască nimeni, unde nu am să cunosc pe nimeni. Vreau să iau totul de la capăt. Vreau să încep o viață nouă, o viață în care să nu mai am stigmatul de trădătoare, iar copilul meu să nu mai fie nevoit să suporte insultele colegilor și a profesorilor.

A doua zi dis de dimineață m-am aranjat cât de bine am putut și am plecat la notar.

Tranzacția s-a făcut mai repede decât speram și am primit și o sumă frumușică de bani.

Acasă Lotte și Christian împachetau de zor puținele lucruri pe care voiam să le luăm cu noi. Fiecare avea câte o valiză, urma să plecăm cu trenul de seară. Direcția încă nu o știam.

- Gata s-a terminat, am vândut casă, deci putem pleca. Lotte tu ce faci? Vi cu noi?

Stăteam toți trei în jurul mesei de prânz și discutam despre ceea ce urma să facem.

O văd pe Lotte cum agită lingura în farfurie fără a gusta măcar din ceea ce ea a gătit.

- Doamna de când v-ați născut eu slujesc în casa asta, nu am unde să mă duc și chiar dacă ași rămâne nimeni nu mă va angaja știind că am lucrat pentru dumneavoastra.

- Ai dreptate, se pare că ți-am transmis și ție stigmatul de trădătoare.

- Nu e vorba de asta, doar că știți și dumneavoastră cât de încuiat poate fi poporul nostru la gândire.

- Fugi și îți fă și tu bagajul, deseară plecăm spre München.

- Lotte vi cu noi? Întreabă Christian ridicând abea acum ochi din farfurie.

- Da puiul meu, vin cu tine ca să mă bat cu toți cei care îți vor dori răul.

- Ura...yupii!!! Sare de pe scaun și se aruncă în brațele ei. Mă bucur așa de tare că ai să vi cu noi.

Toată după-amiază am petrecut-o făcând bagaje. Christian era în culmea fericirii. El era cel mai bucuros că o să plecăm.

- Și nu o să mai îmi văd colegi de clasa care mă tachineaza și poate o să am o învățătoare care va aprecia cât de deștept sunt. Ah așa de tare mă bucur că o să plecăm de aici, nici nu îți imaginezi. Vine la mine și mă ia în brațe. Îl sărut în creștedul capului și îl țin așa lipit de mine. El și Lotte sunt singura mea familie. Tot ce mi-a rămas pe lumea asta.

Am să încerc să le fac viața cât mai ușoară. O să inventăm o poveste care să ne apere de răutatea celor din jur. O să fie bine, presimt că acest nou început ne va face bine tuturor.