Demonul Alb (3)

Finalul

  Acum totul era ca la început, sau mă rog, puțin mai normal. Nu mai existau secrete pentru cei doi, de astăzi trei, și nici forțe malefice. Așa se plimbau ei într-o zi pe podul înalt ce despărțea marea de uscat. Era un pod de la ieșirea din oraș, și dedesubt erau brațele fluide ale unei ape. Prin lumea asta mare, locul ăla părea foarte liniștitor, și de aceea au hotărât să se plimbe pe acolo.

Deodată îl văd pe Ryker stând pe marginea podului, cu picioarele pe partea cealaltă a marginii.

Sebastian: Ce faci aici Ryker?

Ryker: Bine, o căutam pe Lucia.

Karla: Păi cum? Ai grijă să nu cazi! dar el se ridică deja în picioare.

Ryker: Karla, Sebastian... vă mulțumesc pentru toată experiența asta frumoasă, dar viața mea fără Lucia nu mai înseamnă nimic. Nu te teme, i-am făcut o promisiune cândva și voi fi bine! după care se aruncă sub privirile lor speriate.

Karla: Ryker!!! Vespasian! Repede! Fă ceva! S-a aruncat!

Vespasian se uită lung, dar nu îndrăzni să sară după el.

Vespasian: Lasă-l Karla. Îi e mai bine așa, crede-mă.

Karla: Cum poți să spui asta?! Cum poți fi așa indiferent?

Vespasian: Salvând-l nu faci decât să-i lungești suferința.

Karla: Sebastian! Ajută-mă te tog! Sebastian!!!

Sebastian: Nu știu ce să facem! Sună la salvare!

Karla: Va fi prea târziu! Sar eu după el!

   Și fără a gândi prea mult, Karla se aruncă de pe pod.

   Dar Ryker era deja în adancurile apei. Respiră adânc și lăsă apa să-i pătrundă până în vene. Închise ochii să savureze acest moment de liniște interioară. Apoi auzi glasul Luciei, care îl chema parcă. Plutea undeva, într-un spațiu albastru inexistent ce se făcea tot mai negru. Era o senzație minunată, tot ce mai apucă să spună era: Tu ești Lucia? După care văzu o mână întinsă către el.

Lucia: Ieși afară Ryker! Te-am așteptat o eternitate aici!

   Ryker ieși din apa care acum se evaporase și se transformase în nori.

Ryker: Unde sunt?

Lucia: Nu știu Ryker, dar atâta timp cât tu ești lângă mine, ăsta e Raiul.

***

   Karla cădea în gol după Ryker și poate s-ar fi înecat și ea dacă dintr-un portal nu ieși Will, dar nu ca demon al întunericului ci mai mult opusul. Avea niște aripi albe, ca ale îngerilor și ochii lui erau albaștri precum cerul.

Will: Nu pleci nicăieri frumoaso!

Karla: Cine mai ești și tu?

Will: Cred că ma știi, Karla.

Karla: Da și eu am impresia asta, dar nu te recunosc!

Will: Ce-ar fi să vorbim despre asta altundeva?

   Karla nu apucă să răspundă că Will o prinse mai bine în brațe zburând cu ea deasupra apei albastre. Karla uită de Ryker, de lume, de orice. Închise ochii și stătea cu mâinile în parul lui Wilhelm. Se ținea bine de gatul lui și îi plăceau trăsăturile corpului său. În brațele lui era cald și bine. Era liniște și pace.

   Will o lăsă jos pe o stâncă mare care era în mijlocul aceleiași ape, doar că nu era nimeni prin jur, doar norii pe cer și apă.

Karla: Unde suntem?