Demonul Alb (3)

Familia Mea?

Sebastian plecă fără sa se uite în urmă. Nu avea ce să îi lipsească. O casă? A avut atâtea! Nu avea de ce să-i pară rău !

Și micul nostru băiat plecă la drum lung prin noapte, călătorind până spre dimineață, când oboseala și frigul îl copleșira, și, slăbit de puteri, închise ochii ghemuit la rădăcinile unui arbore.

Arthur: Ce neputincios ești, copile!

Dimineața când primele raze reci l-au trezit, acesta-și ridica privirea peste linia orizontului. Dincolo de ea era o viața noua care îl aștepta... era un nou tărâm necunoscut care îl cheamă.

Sebastian: Trebuie să-l găsesc pe tata!

Karla: Iar e luni... și trebuie sa ma târăsc prin infernul ăla care îmi da coșmaruri. Sa supraviețuiesc unui haos pamantean! Trebuie sa merg la școala...și n-ar fi nicio problemă! Daca nu ar fi Adam asta care ma terorizează! De ce trebuie sa sufăr atât? Nu putea viața mea sa fie mai interesanta?

Melisa: Bună Karla!

Karla: Bună! Ce faci?

Melisa: Mai repetam la istorie, s-ar putea sa ma asculte azi... și am niste emoții. Mereu ma incurc din vina lor!

Karla: Nu-ti bate capul! Domnu știe ca tu înveți si nu are cum sa îți pună notă mică!

Melisa: Poate... in fine. Tu cum o mai duci?

Karla: Încerc sa supraviețuiesc cu Adam! Profesor tâmpit ce e!

Melisa: Iar s-a luat de tine?

Karla: Nu numai asta, dar parcă se întâmplă ceva ciudat cu mine in ultimele zile.

Melisa: E din vina lui Sebastian? Uită-l! El cucerește fiecare idioata din liceu și după le face sufletul vraiste!

Karla: Poate, dar e ceva la el ce ma atrage, și nu e iubirea de cuplu dacă ma înțelegi... simt ca el ma poate intelege...

Melisa: Eu nu cred asta, dar faci ce vrei. Te-am avertizat! Sa nu spui ca nu am facut-o!

Karla: Da...

În acel moment Sebastian se gândea pe ce drum sa meargă. Erau atâtea cotituri și el era un copil de 15 ani. Deși trecuseră doar câteva zile de călătorie, lui i se păreau o eternitate, și dacă nu găsea rapid un sat, avea să rămână si fără mâncare. Oare cine l-a pus sa plece de acasă unde totul era așa bine? Acum nu avea niciun pat cald sau mâncare...nicio familie...sau cineva cu care sa vorbească, sa-i spună ca-i e dor, ca îl doare ... că vrea ca cineva sa îi fie alături. Nu are nici frați si nici surori... e doar el, singur, într-o lume imensă.

La un moment dat dă de un sat care i se părea cunoscut. Semăna mult cu cel in care a copilărit, sau poate chiar ăsta e, numai ca puțin mai schimbat.

Sebastian: Buna ziua domnule!

Oscar: Bună copile, s-a întâmplat ceva sau de ce pari așa obosit?

Sebastian: Știți... eu vin din alt sat îndepărtat si am mers mult până sa ajung aici. Nu mai am nici mâncare prea multă... va plătesc cat e nevoie numai să îmi oferiți ceva pentru drum.

Oscar: Dar unde pleci de unul singur? Ai tăi știu unde ești?

Sebastian: Nu va temeți pentru mine. Sunt obișnuit sa călătoresc. Tot ce va cer e niste mâncare, orice!

Oscar: Ia de aici băiete. Asta e mâncarea mea pe azi în câmp.

Sebastian: Multumesc! Va dau banii ăștia in schimb.

Oscar: N-am nevoie de nimic copile! Să te ajute cel de sus la drum în continuare sa te întorci cu bine, căci daca copii mei ar pleca așa, tare dor mi-ar fi de ei...

Sebastian: Spuneți-mi, nu ați vazut cumva trecând pe aici un rege?

Oscar: Un rege? Nu! Nu a fost pe aici vreun rege niciodată! Satul asta e uitat de timp in pustietatea asta, nu cred ca vreun rege ar ajunge pe aici.

Sebastian: Adică nu un rege, un... hoț.

Oscar: Nu mai știu. De cand stau aici nu am vazut hoți... dar... odată a trecut pe aici unul...sau erau mai mulți, nu mai știu...mare zarvă au mai facut atunci. Lumea era tare speriată...și au luat un copil parcă. Nu știu de atunci nimic de el, cred ca l-au omorât. Și așa era doar o rușine pentru satul ăsta, bine au facut ca au scăpat de el!

Sebastian: A!?...da...probabil...

Oscar: Asta e... acum du-te acasa copile. Cred ca părinții tăi sunt îngrijorați!

Sebastian plecă fără să-i mai răspundă ceva. Simțea prea multă ură pentru acest sat încât sa mai stea aici. Îi venea sa ardă satul si sa-si aline durerile sufletului cu flăcările acestui loc în care a crescut. Dar înainte să plece, trecu pe la vechea lui casă. Era ciudat... acum nu mai era acolo... tot ce a rămas era o bucată de pământ parjolita, în urma unui foc...

Seara venea încetul cu încetul... și lumina soarelui se stingea. Sebastian hotărî sa se culce la margine de pădure in seara asta. De mic era învățat cu întunericul si era rezistent la frig, așa că se trânti pe iarba rece și planse.

Adam: Exercitiul 3! Karla, cum l-ai facut?

Karla: Daca l-as fi facut v-as raspunde...

Adam: Ha? Nu se aude aici domnișoara!

Karla: Eu cred ca secvența semnifică o durere interioară...

Adam: Crampe la stomac?

Karla: Nu! De exemplu... Cand esti trist simți ca te doare ceva in interior!

Adam: Așa, continua. Din ce cauza e această durere?

Karla: Din cauza familiei?

Adam: Crezi ca personajul avea probleme cu familia dacă aceasta îl susținea?

Karla: Da, adica mai știți...

Adam: Da-mi caietul! Vreau sa vad ce ai scris!

Karla: Aa, știți domnu...eu am uitat caietul dar asta va reproducem din minte.

Adam: Aha, știi replica aia 4 stai jos?

Karla: Va rog nu o folositi acum... jur ca am făcut-o!

Adam: Aștept mâine caietul atunci... 4-ul ăla trebuie sa mai aștepte putin. Dar îmi place sa te stresez...asa, pentru ca meriti.

Karla: Hah..hah... Du-te dracu!

Sebastian călători zile întregi prin mii de sate până a ajuns pe drumul ce ducea spre oraș. Acolo o gașcă de băieți îl întâmpinara...

Dante: Hei băiatu, unde te duci cu hainele astea de Napoleon al XVI-lea? Ne-am întors în trecut si nu știu eu?

Sebastian: Ai probleme?

Dante: Uitae frate ce fiţe are copilu! Hai să îl tratăm cum îi este epoca băieți!

Tarandu-se plin de lovituri, Sebastian ajunse la o casă, unde nu ezita sa intre si sa ceară ajutor caci oamenii printre care trecu se uitau la el ca la un cerșetor. Cum a ajuns el așa? Înainte cand el era un mic lord? Înăuntru era un domn care lucra la masina de cusut. Prezentându-se lui, Sebastian îi ceru ajutorul.
Era un domn înalt și îmbrăcat într-un costum bej, cu o cămașă mai murdară. Semăna cu un om bogat, dar hainele îl faceau sa pară ca unul de rând.

Sebastian: Domnule... am fost bătut de niste băieți si...și mi-au luat tot ce am avut!

Webmaster: Păi unde sunt părinții tăi?

Sebastian nu răspunse. Era prea dureroasă întrebarea pentru el. Aproape îi venea sa țipe și sa plângă, să blesteme lumea asta josnica în care se născuse, dar tăcu, si bătrânul întelese ca după acest lacăt al cuvintelor era o experienta dureroasă ce lăsa răni adânci.

Baiatul a stat si i-a explicat situatia,iar acesta având milă pentru copil se hotărî să îl țină la el până vor gasi o solutie. Așa a ajuns Sebastian fiul unui croitor.